de R.?
Iată, am văzut cu toții, un Bute pentru România, un pugilist pentru lume, fie el – minunatul - împănat și în frunza verde de acasă; am mai văzut și un alt ex-pugilist, trist că i-a pierit gloria în borcanul cu “Actimel” și cariera atârnată a la Rocky (1,2,3 și etc.) pe pereții unei crâșme cu prețuri de fițe, undeva în provincia asta numită patrie. Am mai revăzut români fericiți, scandând cu tărie numele unei țări, unei biete țări, vrând parcă să o trezescă din amorțire. Am văzut reacții normale când, vorba bufonului medieval, “Târfele sfințesc altare...” se adeverește, stârnind vuiete de dezaprobare. Căci ringul, pentru un boxer adevărat este altarul jertfei pe care o aduce întru glorie. Și gloria sportivă nu acceptă coloraturi politico-desuete. Și m-am alăturat și eu corului de huiduieli, probând chiar o satisfacție erotică la vederea zâmbetului larg-cinic-sfidător... dar înghețat (!), al unei dudui durduliu-apetisante, blondită și nesimțitoare ca stânca; parcă de pe altă lume. Atunci mi-am adus aminte, brusc, de zicala: “Ca nuca în perete...”
Apoi, evident, pupatul... Of, pupatul! De la cel de drapel până la cel de microfon. Și, cu un gust amar, m-am recules și eu, ca babele la moaștele grămezilor de sfinți scoși, periodic și constant, de cohortele de preoți grași, argintați și auriți, la aerisit. Am evitat, totuși, să mă târăsc în genunchi și pe coate. Mi-a ajuns armata optzecistă!
Și, iată, am reluat șirul gândurilor într-o noapte târzie, caldă, umedă, de vară anormală, invadată de insecte nebune și, mai ales, de roiuri de țânțari împerecheaţi cu furnici uriașe cu aripioare, obraznice, sadice ca și clasa politică, de sus şi până jos. Și mi-a fugit gândul la orașul meu mărunt, cu ai săi edili putrezi de portocaliu și de indolență. Cred că, după modelul creat de celebra și corecta zicere: “Ieși afară javră ordinară!” s-a trecut și aici – ca și acolo și peste tot - la un soi de răzbunare, conform belicoasei rostiri născută din emoția atâtor microfoane proptite in fața gurii: “Orice faptă bună nu sfârșește nepedepsită.” pronunțată de o guriță adequată vocalelor, exigente, ale limbii române “o” și “u”.
Si, poate, “edilii” ăștia, gomoși și semidocți, cu aere de no-beliști ( de la bătrânul Nobel spunere ) cu instincte de curve de centură (!), că și aici este o scară a valorilor... au uitat să mai scuipe din ceruri cu dezinsecții. Păi, la ce bun? Să ne mănânce, domnule, câinii vagabonzi și să ne sugă lacomele insecte că, oricum, la vot vom fi sub 50 la sută, dar, din labă batem Cuba peste... Și vom rămâne, pe mai departe, cum am fost. Cum am fost, ce am fost și chiar mai mult de-atât!
Însă, ca și țara, orașul meu meschin iși merită din plin sărăcia și nevoile și... infecția spoită cu o mult trâmbițată atracție turistică de “top european”, cică, eficientă tare pentru buzunarele “aleșilor”. La famiglia să trăiască și să prospere! Așa că, nu mai contează! Orașul meu este, oricum, insignifiant în comparație cu dimensiunea unei țări siluite, în mod repetat, imediat de un secol, de Bestia politrucă. O țară îmbolnavită de ciuma portocalie, noua tulpină malignă, mai tare ca SIDA.
Stai între două salarii de bugetar, din rândul celor onești (!), și te intrebi, îndrăznind și răspunsuri, cum de s-a ajuns aici, cine ne-a împins în direcția asta?... E cineva, altcineva decât noi, vinovat? Chiar suntem tâmpiți, după cum reiese din rezultatele examenelor naționale de bacalaureat ale tinerilor, viitorul țării, și cele de titularizare ale profesorilor, “nefericiții” lumii? Chiar nu ne-am născut în locul potrivit? Chiar suntem o minciună a istoriei și o rușine a omenirii?...Nu sunt ușor de indurat răspunsurile care nu-și mai suportă intrebările...
Orice intenție sănătoasă, de a face un lucru după reguli moștenite încă din atheniana democrație, pare ruptă din orice context și te trezești în afara unei normalități care, nici ea nu mai e firească... Lumea te crede nebun, te cataloghează, te pune la zid și la index, apoi, te caută, te urmărește, te ascultă și iar te caută, în ureche, în gură, în cur și în toți porii. Și nu ca să se convingă, să se asigure că ești pur în intențiile tale ci, pentru a te îngropa definitiv, batjocorindu-te. Povara umilinței este cutremurătoare pentru cei care nu pot accepta “succesul” ajutat și protejat de drapelele și culorile politice. Sunt prea mulți ostapieni benderiști convertiți la oportunismul politic. Nu vă speriați! Nu e vorba de un nou partid ci de suma tuturor partidelor existente, otrăvitoare, care au ros și rod cu insistență, cu osârdie - din ce a mai rămas - trunchiul acestei nații, până când caria provocată s-a infectat şi a afectat vâna unui popor aflat și așa, mereu în cumpănă și la cumpene, în toată istoria sa. Originalul Ostap Bender era, măcar, o lichea de a cărei inteligență subversivă se foloseau cei care încercau să anunțe omenirii norii negri ce aveau să vină... Dar cine să audă?
Cred că prostia, ignoranța, meschinăria, josnicia, nemernicia, mojicia, fudulia, hapsânismul și-au găsit un “erou” de talia acestui persoanaj al anilor '20, din romanele lui Ilf și Petrov, insă, reeducat pentru vremurile care ne bântuie, pliat pe “fasonul” care se poartă...
Comparând orașul meu, într-o plimbare în miez de zi și de vară, însoțit de muzica alienării, slobozită perpetuu, ca vlaga unui onanist ratăcit în Nirvana, comparând, zic, orașul cu țara, am înțeles sensul real al sintagmei:“Cum e sacul, așa și petecul.” Apoi, sub umbrela unui umbrar modest am abandonat și ultima zvâcnire de optimism...
E atât de putred totul și de ireversibil!
Pupatul poalei, conform îndemnului:
“Eu pup poala popii, tu pupi poala popii,
Popa pupă poala... Mea (?)”
Noi pupăm... tot!
Sună a sofism de genul:
“Lupul e șiret, șiretul e albastru... Lupul e albastru.”
Dar nu e tocmai așa, pentru că, de-ar fi, am găsi cel puțin un contraargument socratian și ne-am trezi cu supărări fundamentale, ajungând chiar să luam lupul la vopsit în portocaliu și șiretul în verde pentru a încheia dilema silogismică... întru bucuria unei blonde care, mai nou, vede și cireșele în portocaliu.
Iată că, așa, toți pupăm poala neputinței. A neputinței noastre de a ne împotrivi mizeriei și genocidului global, european, național. Îngenuncherea o avem în sânge (și ne mândrim cu ea!), iar așezatul pe coate și pe genunchi, până la urmă, ne salvează și erotic căci, “dacă, trebe, trebe” - vorba molcomă a molcomului ardelean. Tot ne-am ales cu ceva! C-o minimă satisfacție. Si, iată, nimeni nu-i ca noi, măăăi!...
Ne-am întors, victorioși, în profunzimile istoriei noastre cețoase și ne închinăm, cu smerenie, Grifonului băsescian, stăpânul peste aerul și pământul țării ăsteia. Doar că, el, băsescianul, nu pare nici leu, nici vultur ci, mai degrabă o broască râioasă, gălăgioasă și jucăușă-jucătoare într-o baltă, unde nuferii sunt, toți, nimfe diafane-blonde pe care își odihnește trupul ostenit de hărțuielile unui așa-zis popor tot mai flămând și umilit până la-ndobitocire, încălecat de un Adonis bocciu și insolent. Aleluiaaa!... Odihnește, Doamne sufletul robului tău popor român, la loc cu verdeață, acolo unde nu-i nici întristare și nici supărare....
Gândul, gândurile mi-au fost întrerupte de o moarte... “Auuu, moartea mea!... Auuu, inima mea.”
Încă un om căruia viața i-a fugit cu sufletul la cer lăsându-și restul pentru a fi amestecat, întru spectacolul durerii, cu pământul.
Lung prilej pentru durere și reculegere...
Soarta, iată, ne aduce, rând pe rând și implacabil, față-n față cu Marea Trecere și ispita ei. Adevărul este că, la viața pe care am ajuns a o trăi, tentativa de a te uni cu Doamna Moarte, într-o orgie amestecată cu neființa, în acompaniament de behăituri popești și ritmurile surde ale lopeților mânuite cu dibăcie de groparii ancestrali, este tot mai mare. Ispita îmbracă haine cernite și te invită să faci saltul în gol, fie ajutat de vreo boală cronică, incurabilă, dobândită, fie de nebunia stresului care doarme, noapte de noapte, în pat cu noi, violându-ne visele frumoase, pentru a ne umple de boala coșmarului.
Da, prilej pentru durere și reculegere...
Și, popa, popii, grași și odăjdiați din cap până-n picioare, în dinți și-n băsănău, cu aur și argint, schelălăie ca niște câini mereu înfometați, despre ce am fost și ce-am ajuns, într-un amestec de filosofie, învățată prin rătăcirile lor seminare și părerile personale dobândite din prea-plinul și liniștitul lor trai de bugetar și picureală.
Popii ăștia, bugetari, indiferent de orientări, confesiuni și pasiuni, că de credință, toți, întru Domnu', cică, sunt, majoritatea (deci, nu toți!), la fel de hapsâni și de obedienți. Întotdeauna cu regimul! Întodeauna acolo unde poate fi suptul mai tare și mai de lungă durată... Și când spun supt mă refer la acțiunea de a suge, adică de a ab-sorbi, printr-un procedeu fizic, ca atunci când e vorba de apă, ciorbă, supă, limonade, vinuri, spirtoase, lapte – cu gura, gurița mare - iar ca metaforă, la bunăstarea lor săritoare în mai mult de patru ochi, ca paiul, ca grinda...
Lumea - aceeași lume - mereu și mereu credulă, până dincolo de prostie, pupă, călcându-se pe picioare, poala popii și, dacă nu, se luptă să apuce măcar să se bucure de o călcare voinicească a oficiosului Domnului pe pământ în gestul și “harul” său de Mare Vindecător. Shamanul nostru al tuturor! Aleluia!... O cădelniță, tămâie, trei, patru cântări lacrimogene, mai mult sau mai puțin behăite, după tipic, o certare a auditoriului fascinat și căzut în transă, că nu-i în stare să vadă lucrarea lui Dumnezeu, apoi o replică seacă și concretă, după aruncarea primelor lopeți de pământ:
“Patru sute de lei, că vă-nțeleg durerea. Si, oricum, Hristos vă așteaptă-n fundul... gropii.” Grăbiți-vă, fraților! S-atingem odată Fundul!...
Noroc, totuși, că încă românul ăsta prost până la incredibil, neînțelegând, se luptă din răsputeri cu Moartea, ducându-i la disperare pe “sfinții părinți” care, în așteptare, mai construiesc două, trei lăcașe de cult și loc de muncă, pentru că au rămas, domnule, în urma modei, cu faianța și gresia din bucătărie și baie, cu mobilierul din livingul american, cu piscina casei parohiale. Și, drace! Cel puțin un model, din cele alte două, trei mașini pe care le are rătăcite prin curte, nu mai cadrează cu poziția sa în societate, cu ierarhia din ceea ce ei mai consideră biserică.
Biserica este o afacere!
Da, e bine... E foarte bine. Câtă vreme ne pupăm cu chiorul păcălici, ne prindem in horă cu bocciii, ne imaginăm tandrețuri curajoase cu blonde bombastice, îmbracate în fonduri europene deturnate, manipulate, tăvălindu-ne prin iarba verde de acasă revendicată de ungurii care nu vor să-nțeleagă că-s etnici și români deopotrivă iar G.E.M îi caracterizează (Grup Etnic Maghiar) stigmatizându-i ca frații noștri întru pervesiuni politice, să nu ne mai preocupe identitatea națională și noțiunea oameni. Nu. Mai util este să continuăm să pupăm poala şi poalele și să ne târâm pe coate și pe genunchi iar când nu mai putem, să ne lăsăm pe burtă, întru smerenia de a fi penetrați și, deci, luminați de Sfântul Duh pe care l-am convertit de mult la șmecheria balcanico-intracarpatică.
Si, așa, conform adâncii ziceri a unui hâtru instalator de gaz, angajat la stat până în decembrie '89 apoi, patron și, mai târziu, pensionar; actualmente cu gândul la... ispită:
“Bunicu' meu – că și bunicul, iată, a avut un bunic - avea o zicere: nu există om pe lumea asta care, ștergându-se la cur (aș spune băsănău dar se diluează șarmul expresiei) de căcat (aș spune, elitist, boc dar mi-e milă de același șarm al expresiei ), să nu i să fi rupt hârtia, măcar odată...”
Din păcate, hârtia...
S-a rupt la toți, indiferent de calitatea sa. Iar acum, cu degetele unse, facem picturi murale și graffiti pe conștiințele unui neam pentru care, în istorie, s-au adus jertfe întru credința în Patrie, Neam și Popor. Continuăm a ne-nghesui pentru a sta pe coate și genunchi, şi, târându-ne astfel, nu contenim a pupa poale peste poale.
Și, Doamne!!!... Pute – Pute – Pute........................................
va urma -
“? ?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu