Apariţia in blogosferă a acestor, aparent, răzleţe “gânduri”, nu face altceva decât să mă ajute să-nţeleg că, totuşi, mai existăm câţiva care impărtăşim opinii asemănătoare, care simţim aceeaşi “durere” şi regret, care gustăm din acelaşi borcan cu tristeţe. Dar păstrăm convingerea că un gând, o idee, iată, poate mişca, muta, pune in acţiune lentoarea din noi, ne poate trezi la viaţă şi... deja vorbim de o atitudine.
Suntem de acord!
Muzica verii işi revarsă sonorităţile şi ritmurile peste spaţiul mioritic-mitic unde fervoarea muncii de schimbare la faţă a ţării duduie graţie noii politici şi ambiţii declarate, de atragere a fondurilor europene nerambursabile. Concurs naţional, frate: care o taie pe blondă! Peste tot se sapă, se sparge, se schimbă conducte, borduri (a câta oară?!), se toarnă betoane, asfalt peste asfalt... Le arătăm noi americanilor, 'tu-le mama lor! Lopătăm viguroşi şi cu avânt, purtând panglica legată de cururi, că imediat se-nfiinţează blonda, piticu' şi insuşi Măria-Sa chiorul (interesant titlu pentru un spectacol de teatru discutabil) cu foarfecele pentru inaugurări, da de mai impuşcă două, trei voturi în plus, pe lângă cele garantate de corespondenţa diasposreană, în noua campanie electorală demult incepută dar curând bătătoare pe la uşile românilor lihniţi după o pungă cu ulei, zahăr, biscuiţi, ceaiuri, câteva medicamente, un pui congelat etc. Punga, evident, va fi frumos colorată, în culorile deja consacrate. Cine credeţi că se va evidenţia?
La Tv-uri se sparg in figuri, în lupte “sângeroase”, pentru a stabili cine-i mai cinstit si mai vrednic. Si Vlădica behăie nazal şi pătruns: “Vrednic este?” apoi zbang c-o cruce de merit, recunoaştere a obedienţei generale în faţa puterii, oricum, trecătoare. Dar, probabil că dă bine la cv-ul din cer... Căci, un eventual răspuns nu-i bine de aşteptat. Şi Ceauşescu aştepta, convins că lumea il va aclama, ca de atâtea ori şi s-a auzit apoi, în prea lunga aşteptare, un muget de animal rănit şi pocnetul mămăligii până la cer şi-napoi... Si n-a fost tocmai bine... Cum nici acum nu ne simţim prea sănătoşi şi zdraveni.
Cine-i mai cinstit şi mai patriot, când toţi sunt plini de zoaiele abjecţiei? Ratingul, insă, bate toate cotele! Prostimea, între taxe, impozite, asigurări de case obligatorii, cu ameninţări de potop de amenzi pentru “uituci”, intârziaţi ori revoltaţi, între fluctuaţiile tahicardice ale cursului leu/euro/dolar şi, mai nou, franc elveţian, printre două ieşiri fugărite la grătărelul tradiţional, în sânul apropiat al naturii şi reluarea campionatului naţional de fotbal... cască ochii, ca melcul după ploaie, luându-şi porţia zilnică de-ndobitocire.
Nu, nu toţi! Excepţii au fost şi vor fi intotdeauna. Ţăranul român, incă, aşa ingenuncheat şi cocoşat de poveri, cum a ajuns, işi mai rânduieşte viaţa după lună şi soare, după semnele pământului şi ale aerului, purtând in privire aceeaşi uriaşă inţelepciune, iar în suflet acel bun simţ care l-a statornicit şi întărit în vremuri de restrişte.
Prostimea, insă, e mare în procent, tare în sondaje. E peste tot. Tot mai des pe ecrane, în văzul lumii, bătând din gură a nimic. Tot pe loc, pe loc, pe loc!... Busuioc, oricum, nu mai răsare, apa-n piuă e “filtrată” nu mai e ca din bătătura Moromeţilor. Acum e pusă la pet! Livrată ca apă plată (ha, ha) pentru toţi râgâitorii fiţoşi, mondeno-şmecheroşi în prostia lor.
Cred, tot mai tare, că ăştia, domnule, sunt “tăria şi puterea”, forţoşii ăştia care visează că vor conduce România, veşnic. Măi, măi!... Iar ăl mic, cu cap de muscă beată, habar n-are cât de jalnic arată, în fruntea unei ţări tot mai triste. Ni se anunţă creşteri de pensii, apoi salariale, întru recuperarea hoţiei făcute anul trecut, după care, ca din senin, ni se spune că nu mai cresc, pentru că-i tot mai groasă criza asta. Şi, uite aşa, băgăm pe mai departe hora-n bătătura asta numită România:
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Creştem nivelul de trai.
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Construim viitorul luminos.
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Asigurăm dreptul la sănatate, educaţie, cultură.
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Asigurăm dreptul la libera exprimare şi la civilizaţie.
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Garantăm siguranţa de-a muri pe capete.... Înainte, măăăi!!!
Şi tripleta de aur din vârful ţării se pupă de fericire, unul pe altul, unul peste altul, după care mai fericim naţia cu câte o sală de sport în câmp ori între munţi, un patinoar ori câte o “staţiune de interes local” după care, vreme de sărbătoare, nenicule; înalţii prelaţi -cum s-a văzut- miruiesc sadica abjecţie cu câte o cruce simbolică şi mare-n grad(!) făcând astfel un pact, pe perioadă nedeterminată, cu Diavolul... Evident, întru propăşirea neamului, restructurarea statului, reorganizarea teritorială a ţării şi punerea României pe calea capitalismului sănătos, performant. Hai, sictir!
Ăştia, mai degrabă, la zid!
Nu în zid, ca Ana lui Manole. Nu. La zid, să-i savureze lumea intr-o baie a linşării.
Ni se toarnă gogoşi peste gogoşi şi se bate apa-n piuă - că ne place! - despre cum am reuşit noi să păcălim criza, despre cât de deştepţi suntem, că nimeni nu-i ca noi, şi cum vom fi primii, dintre toţi, care ne vom bucura de efectele “benefice” ale reformelor aplicate de această lucioasă (în sesul de “strălucită”, evident...) şi nemaipomenită (în sensul de “unică”, la fel de evident) gândire băsesciană, implementată de perfectul, cel mai corect guvern de până acum (hip, hip, ura!...), guvernul boc-cian. Căci, după puşca şi cureaua lată, iată, asta e adevărata “tărie şi putere” la români.
Nişte jigodii, nişte lepre, nişte papagali corciţi, cu penele şperlite, ciocul mâncat de carii şi picioarele crăcănate de reumatisme, invineţite de varice. Ăsta este guvernul român cu ifose de Evropa. Dacă nu e burtos, unsuros, libidinos, jegos - cum spuneam - grohăind lecţii învăţate prin cabinete cu iz de bordel ori trimise prin sms-uri in timpul talk-show-urilor televizate în direct, este pervers, mafiot şi criminal. O grămadă de semidocţi, în funcţii importante, toţi(!), clone, la diferite nivele de exprimare, ale celor trei din vârf: chiorul, blonda şi piticul, mânca-l-ar mama de obedient ce este el! Şi tata, deopotrivă!... După ce-i sparge ouăle de frunte. Clonele ăstora sunt, deja, cam peste tot. Şi se manifestă, se organizează, se ocrotesc, se cresc, pentru că visează la “România mare”... A lor şi numai a lor şi a urmaşilor, urmaşilor lor.
Naţiune, naţiune, vai de steaua ta... demult apusă.
Douăzeci de ani şi câteva luni de onanie politică şi de viol în masă a brumei de demnitate şi de mândrie, rămasă ăstui neam după furtul celeia de ne-am obişnuit s-o numim “revoluţie”. Tot pe loc, pe loc, pe loc... da de mai răsare busuioc peste rahatul masiv deşertat din maţele otrăvite ale acestor, aşa-zişi, politicieni de nimic; ăstor viermi intestinali care, în ultimi şase ani, au atins desăvârşirea.
Am primit, cred, ceea ce meritam. Si merităm incă, dacă ne gândim numai la cât de vânzător de neam şi de ţară a fost românaşul nostru. Din străfundurile istoriei, incepând. Stigmat cu care am ajuns să ne brănd-uim.”Când e vorba de funcţie, eu n-am mamă, nici tată.”- declama cu patos de partid aflat la putere, o “jună” blondită cu perhidrol şi albăstrită, gros, la ochii de junincă, ajunsă peste noapte vacă, într-un post de conducere. Partidul o cere! “Şi mâine, dacă tot partidul mi-o cere, mă cac în el.” Că doar pentru asta au murit nişte fraieri cu idealuri imposibile în mioritica şi mitica noastra ţărişoară. Vezi, prostului nu trebuie să-i furi căciula că şi-o pierde singur... Noi ne-am pierdut-o demult, din păcate, şi tot nu înţelegem...Şi ne mai mirăm de ce suntem intr-o continuă bătaie a pasului pe loc. Tălpile incălţărilor noastre poartă rahatul de care nu ne putem curăţa. Şi, zilnic, ne vedem “aleşii” fie în plimbări de mari Dumnezei, fie pe la televiziuni care n-au altă treabă, sforăind, râgâind belicoşenii şi inepţii, hărţuindu-se unii pe alţii, ca, mai apoi, să se bată pe umeri şi pe burţi, plecând impreună la o ghiftuială printr-n restaurant fiţos, stâmpărându-şi astfel off-ul, pupându-se apoi, bot în bot, bucuroşi că au mai încheiat o zi şi că lor le este tot mai bine iar prostimii tot mai rău...”Că e proşti, dom'le, şi e mulţi, mă-nţelegi?” Apoi, mai în joacă, mai in serios, urmare unor gânduri absconse, şi-o dau unul altuia, în zaruri, fie pe Roberta, fie pe Elena... Când nu sunt ocupate.
Şi-a mai trecut o zi din criză.
Statistica arată că toate oraşele, orăşelele, comunele, satele, cătunele, “colorate” în portocaliu (că încă e la modă culoarea!) fierb de febra schimbărilor de borduri, peisagiu urbanistic, conducte, asfaltări, etc.... Se poartă, aşadar, spartul... Şi unde este şi unde nu este nevoie. Spartul peste tot! Din groapă-n groapă, cu gândul, poate, mai puţin la Groapa lui Eugen Barbu.
Aşa e!... Oraşul meu, portocaliu şi trist, e spart şi la propriu şi la figurat. Seamănă cu ţara. Puteee... Uăai... Şi se munceşte pe furtună şi pe cer senin, din zori şi până-n noapte să-şi tragă o faţă europeană cu umbrelă (frunzar!) turistică. Da, privesc oraşul şi inţeleg tristeţea unei ţări pe cale de dispariţie.
Profesorii mei de istorie m-au învăţat frumos, că ţara-i mare, neamul vechi, poporul harnic, bine statornicit... Idealuri pentru care, din crez, s-a vărsat şi sânge. Mult sânge. Şi ce e istoria acum? Dar geografia? O treabă derizorie. Ca-n bancul cu românul şi cu ungurul. Ungurul, insitent, apucă si-l ţine pe românul frate (de peste 2000 de ani pe-aceste locuri), de “spurcabilul mădular” (vezi, texte arhaice, letopiseţe, etc.) pentru a explica, simbolic, metaforic, toekeşeşte, Europei, cum e cu “ţinutul secuiesc”... Omul hâtru şi normal ar spune, privind şi desluşind imaginea: “Ia-l, mă!... Şi mai ia-l o dată!...” Da', uite că unul ca Tokes-bacs (parlamentarul “român” din parlamentul Europei), e în stare s-o ia... de bună... Şi românului, poate, chiar îi cade bine, după o zi de coasă (!)...
Şi iar batem pasul pe loc şi apa-n piuă, pentru că şmecheri am fost - dar nu întotdeauna deştepţi - pe când alţii au rămas deştepţi făcând pe şmecherii. Iar “spurcabilul mădular” nu reprezintă nici “tăria” şi nici “puterea” la români. Şi-atunci, noi cu ce ne mai putem mândri?
Chiar nu pot să-nţeleg la ce s-o fi referit gândacul-prim-ministru când a slobozit pe gura-i strâmbă astă zicere, dar dacă e să vorbim de tărie şi putere am putea-o intreba pe blonda cu aere de silfidă în ce se poate măsura puterea şi tăria la români.
Priveam cu “admiraţie”, in juru-mi, cum modelul capului este preluat de cei de jos. Dacă eşti chel-lucios, acum, eşti de bon-ton. Dacă eşti pitic şi incălţat cu pantofi-barcă (cu toculeţ), pseudo-cocălar, eşti iar de bon-ton. Dacă, din motive financiare, te arzi, încă, la păr cu perhidrol, ca în vremurile crizei comuniste (ori, poate doar din solidaritate cu cei tot mai numeroşi nevoiaşi, şi nu am inţeles?...) iar apoi te blondeşti să nu-ţi arăţi cocârjeala şi puseurile bachice, trăgându-ţi pe pleoapele căzute un borcan de albastru de Voroneţ, lumea te va percepe ca pe o doamnă a politicilor mari, poziţie care îţi permite să gâfâi patetic la fiecare propoziţie; pătrunsă (şi pătruns!) de problemele majore ale cetăţii, ale neamului.... Şi, uite, iar eşti de bon-ton!...
În fapt, multă şmecherie balcanico-intracarpatică. Aşa că, hai, fraţilor, într-o urare, să ne dăm mână cu mână şi s-o batem tot pe loc, întru tăria şi puterea pe care numai românul o ştie aprecia. Curând vine votul! Uhaaa!... Şi iarăşi o vom lua în barbă şi adânc, sub coadă... Aşa ne şade bine. Cu banana în gură, pe post de măr, cu acadeaua în limbă, cântând şlăgărosul şi populărosul “Puşca şi cureau lată” căci noi suntem români, tari în coate şi în genunchii pe care ne târâm, pupând poala popii şi nu numai...
Chiar aşa să fie?...
Încă mai sunt oameni care au convingerea că, cică, poate fi şi bine... Unora le este foarte bine, da. Unii m-ar injunghia, din “patriotism”. Altora le spun că, paradoxal, şi eu sunt... român. Dar, din păcate, in jurul nostru mulţi cheloşi, blondii, pitici, mai ales la caracter, se-nmulţesc şi cresc ca ciupercile după ploaie. Şi, anul ăsta Dumnezeu a dat multă ploaie, să ne bucurăm de frumuseţea recoltelor, a roadelor pe care, oricum, tot mai scumpe le vom cumpăra din pieţe, şi iar, multă ploaie, pentru ca piticii meschini să-şi arate, cinici, sufletele mărunte de trepăduşi oligofreni. Si, restul?... Stau şi se bucură, ca neghiobii, de puţina şi indecisa vară, uitând că în curând va veni iar peste noi... toamna-iarnă.
“Tot pe loc, pe loc, pe loc!
Şmecheros şi la un loc.
Tare sunt, putere foc.
Viaţa noastră e un joc.
Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
va urma -
“?.?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu