duminică, 28 august 2011

Zilele Turzii – deschise cu pomelnicul marilor realizări


de Emil HĂLĂŞTUAN
Ediţia a XI – a a Zilelor Turzii a debutat vineri, 26 august, cu ceremonia deschiderii oficiale a acestei sărbători, desfăşurată cu începere de la ora 10. În faţa invitaţilor, care au umplut pînă la refuz Sala Mare a Primăriei Turda, primarul oraşului, Tudor Ştefănie, a enumerat, în discursul său, principalele realizări edilitare din ultimul an.
Înainte de a trece în revistă succesele administraţiei locale, conduse de către reprezentanţii Partidului Democrat – Liberal, Ştefănie „a avertizat” asistenţa „Avem realizări foarte bune”. Apoi edilul-şef al Turzii a exemplificat, amintind de cele 25 de blocuri reabilitate termic, fără a mai preciza că acestea repezintă doar 8 la sută din totalul celor 319 blocuri cu 11900 de apartamente, cîte există în oraş. Mai departe, Ştefănie a vorbit de un alt succes: construirea a 60 de locuinţe sociale, de asemenea, fără a preciza dacă cele cinci locuinţe ce urmează să fie amenajate în grupurile sanitare ale unui bloc din aceeaşi categorie au fost incluse între cele 60 amintite. Mai departe, cu ocazia premierii celor trei absolvenţi de la Colegiul Naţional Mihai Viteazul, care au promovat examenul de bacalaureat cu media 10, primarul Turzii, Tudor Ştefănie, a adăugat că la această şcoală se derulează un proiect de reabilitare, în valoare de 2,6 milioane de euro „cel mai mare implementat în şcolile turdene” după cum apreciază edilul-şef al oraşului.
Dar salba succeselor obţinute anul acesta de edilii Turzii se va consolida pînă la sfîrşitul anului, termen pînă la care, potrivit lui Ştefănie, se va finaliza construcţia bazinului de înot, precum şi lucrările de modernizare aflate în curs de desfăşurare la Parcul Zoologic şi la Parcul Tineretului.
În continuarea discursului rostit cu prilejul deschiderii oficiale a manifestărilor incluse în programul celei de a XI – a ediţii a Zilelor Turzii, primarul Tudoir Ştefănie a prezentat asistenţei „Strategia administraţiei publice locale pentru perioada 2011 – 2016”. Întocmit de către Tudor Ştefănie împreună cu cîţiva consilieri „documentul cuprinde peste 20 de proiecte edilitare de mare anvergură” i-a asigurat primarul Turzii pe cei peste 100 de participanţi la festivitatea desfăşurată vineri, 26 august, de la ora 10, în Sala Mare a Primăriei Turda. „Strategia, ce reperezintă un concept de dezvoltare regională, include şi localităţile din Comunitatea Urbană Arieş”, a mai adăugat Ştefănie.

Record la tăieri de panglici

de Emil HĂLĂŞTUAN

Tăierea de panglici cu ocazia inaugurării a diverse obiective, renovate sau nou-înfiinţate, practică atît de dragă premierului României, Emil Boc, a înregistrat un record cu ocazia Zilelor Turzii. Vineri, 26 august, în prima din cele trei zile a sărbătorii, primarul Turzii, Tudor Ştefănie, membru PD-L, la fel ca şi primul-ministru Emil Boc, a tăiat nu mai puţin decît patru panglici. După ce a inaugurat centrul de dializă privat, nou-înfiinţat, Ştefănie a tăiat panglica, gest simbolic prin care s-a dat slobozenie derulării manifestărilor din programul ediţiei a XI – a a Zilelor Turzii. Apoi, edilul-şef al Turzii a tăiat panglica pentru a inaugura expoziţia florală “ExpoFlora” şi a sfîrşit de mînuit foarfeca după ce a ciopîrţit şi panglica tricoloră ce “lega” intrarea în Muzeul de Istorie al Turzii, a cărui renovare, începută în anul 1997, tocmai s-a încheiat.
Dintre oaspeţi, doar senatorul social-democrat Alexandru Cordoş a rezistat, cu stoicism, celor patru tăieri de panglică, operate de către primarul Turzii, Tudor Ştefănie, într-un răstimp de doar două ore.

luni, 22 august 2011

4.Gând despre bătuta pe loc, apa-n piuă, şmecheria, tăria şi puterea la români

Apariţia in blogosferă a acestor, aparent, răzleţe “gânduri”, nu face altceva decât să mă ajute să-nţeleg că, totuşi, mai existăm câţiva care impărtăşim opinii asemănătoare, care simţim aceeaşi “durere” şi regret, care gustăm din acelaşi borcan cu tristeţe. Dar păstrăm convingerea că un gând, o idee, iată, poate mişca, muta, pune in acţiune lentoarea din noi, ne poate trezi la viaţă şi... deja vorbim de o atitudine.
Suntem de acord!
Muzica verii işi revarsă sonorităţile şi ritmurile peste spaţiul mioritic-mitic unde fervoarea muncii de schimbare la faţă a ţării duduie graţie noii politici şi ambiţii declarate, de atragere a fondurilor europene nerambursabile. Concurs naţional, frate: care o taie pe blondă! Peste tot se sapă, se sparge, se schimbă conducte, borduri (a câta oară?!), se toarnă betoane, asfalt peste asfalt... Le arătăm noi americanilor, 'tu-le mama lor! Lopătăm viguroşi şi cu avânt, purtând panglica legată de cururi, că imediat se-nfiinţează blonda, piticu' şi insuşi Măria-Sa chiorul (interesant titlu pentru un spectacol de teatru discutabil) cu foarfecele pentru inaugurări, da de mai impuşcă două, trei voturi în plus, pe lângă cele garantate de corespondenţa diasposreană, în noua campanie electorală demult incepută dar curând bătătoare pe la uşile românilor lihniţi după o pungă cu ulei, zahăr, biscuiţi, ceaiuri, câteva medicamente, un pui congelat etc. Punga, evident, va fi frumos colorată, în culorile deja consacrate. Cine credeţi că se va evidenţia?
La Tv-uri se sparg in figuri, în lupte “sângeroase”, pentru a stabili cine-i mai cinstit si mai vrednic. Si Vlădica behăie nazal şi pătruns: “Vrednic este?” apoi zbang c-o cruce de merit, recunoaştere a obedienţei generale în faţa puterii, oricum, trecătoare. Dar, probabil că dă bine la cv-ul din cer... Căci, un eventual răspuns nu-i bine de aşteptat. Şi Ceauşescu aştepta, convins că lumea il va aclama, ca de atâtea ori şi s-a auzit apoi, în prea lunga aşteptare, un muget de animal rănit şi pocnetul mămăligii până la cer şi-napoi... Si n-a fost tocmai bine... Cum nici acum nu ne simţim prea sănătoşi şi zdraveni.
Cine-i mai cinstit şi mai patriot, când toţi sunt plini de zoaiele abjecţiei? Ratingul, insă, bate toate cotele! Prostimea, între taxe, impozite, asigurări de case obligatorii, cu ameninţări de potop de amenzi pentru “uituci”, intârziaţi ori revoltaţi, între fluctuaţiile tahicardice ale cursului leu/euro/dolar şi, mai nou, franc elveţian, printre două ieşiri fugărite la grătărelul tradiţional, în sânul apropiat al naturii şi reluarea campionatului naţional de fotbal... cască ochii, ca melcul după ploaie, luându-şi porţia zilnică de-ndobitocire.
Nu, nu toţi! Excepţii au fost şi vor fi intotdeauna. Ţăranul român, incă, aşa ingenuncheat şi cocoşat de poveri, cum a ajuns, işi mai rânduieşte viaţa după lună şi soare, după semnele pământului şi ale aerului, purtând in privire aceeaşi uriaşă inţelepciune, iar în suflet acel bun simţ care l-a statornicit şi întărit în vremuri de restrişte.
Prostimea, insă, e mare în procent, tare în sondaje. E peste tot. Tot mai des pe ecrane, în văzul lumii, bătând din gură a nimic. Tot pe loc, pe loc, pe loc!... Busuioc, oricum, nu mai răsare, apa-n piuă e “filtrată” nu mai e ca din bătătura Moromeţilor. Acum e pusă la pet! Livrată ca apă plată (ha, ha) pentru toţi râgâitorii fiţoşi, mondeno-şmecheroşi în prostia lor.
Cred, tot mai tare, că ăştia, domnule, sunt “tăria şi puterea”, forţoşii ăştia care visează că vor conduce România, veşnic. Măi, măi!... Iar ăl mic, cu cap de muscă beată, habar n-are cât de jalnic arată, în fruntea unei ţări tot mai triste. Ni se anunţă creşteri de pensii, apoi salariale, întru recuperarea hoţiei făcute anul trecut, după care, ca din senin, ni se spune că nu mai cresc, pentru că-i tot mai groasă criza asta. Şi, uite aşa, băgăm pe mai departe hora-n bătătura asta numită România:

“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Creştem nivelul de trai.
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Construim viitorul luminos.
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Asigurăm dreptul la sănatate, educaţie, cultură.
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Asigurăm dreptul la libera exprimare şi la civilizaţie.
“Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”
Garantăm siguranţa de-a muri pe capete.... Înainte, măăăi!!!

Şi tripleta de aur din vârful ţării se pupă de fericire, unul pe altul, unul peste altul, după care mai fericim naţia cu câte o sală de sport în câmp ori între munţi, un patinoar ori câte o “staţiune de interes local” după care, vreme de sărbătoare, nenicule; înalţii prelaţi -cum s-a văzut- miruiesc sadica abjecţie cu câte o cruce simbolică şi mare-n grad(!) făcând astfel un pact, pe perioadă nedeterminată, cu Diavolul... Evident, întru propăşirea neamului, restructurarea statului, reorganizarea teritorială a ţării şi punerea României pe calea capitalismului sănătos, performant. Hai, sictir!
Ăştia, mai degrabă, la zid!
Nu în zid, ca Ana lui Manole. Nu. La zid, să-i savureze lumea intr-o baie a linşării.
Ni se toarnă gogoşi peste gogoşi şi se bate apa-n piuă - că ne place! - despre cum am reuşit noi să păcălim criza, despre cât de deştepţi suntem, că nimeni nu-i ca noi, şi cum vom fi primii, dintre toţi, care ne vom bucura de efectele “benefice” ale reformelor aplicate de această lucioasă (în sesul de “strălucită”, evident...) şi nemaipomenită (în sensul de “unică”, la fel de evident) gândire băsesciană, implementată de perfectul, cel mai corect guvern de până acum (hip, hip, ura!...), guvernul boc-cian. Căci, după puşca şi cureaua lată, iată, asta e adevărata “tărie şi putere” la români.
Nişte jigodii, nişte lepre, nişte papagali corciţi, cu penele şperlite, ciocul mâncat de carii şi picioarele crăcănate de reumatisme, invineţite de varice. Ăsta este guvernul român cu ifose de Evropa. Dacă nu e burtos, unsuros, libidinos, jegos - cum spuneam - grohăind lecţii învăţate prin cabinete cu iz de bordel ori trimise prin sms-uri in timpul talk-show-urilor televizate în direct, este pervers, mafiot şi criminal. O grămadă de semidocţi, în funcţii importante, toţi(!), clone, la diferite nivele de exprimare, ale celor trei din vârf: chiorul, blonda şi piticul, mânca-l-ar mama de obedient ce este el! Şi tata, deopotrivă!... După ce-i sparge ouăle de frunte. Clonele ăstora sunt, deja, cam peste tot. Şi se manifestă, se organizează, se ocrotesc, se cresc, pentru că visează la “România mare”... A lor şi numai a lor şi a urmaşilor, urmaşilor lor.
Naţiune, naţiune, vai de steaua ta... demult apusă.
Douăzeci de ani şi câteva luni de onanie politică şi de viol în masă a brumei de demnitate şi de mândrie, rămasă ăstui neam după furtul celeia de ne-am obişnuit s-o numim “revoluţie”. Tot pe loc, pe loc, pe loc... da de mai răsare busuioc peste rahatul masiv deşertat din maţele otrăvite ale acestor, aşa-zişi, politicieni de nimic; ăstor viermi intestinali care, în ultimi şase ani, au atins desăvârşirea.
Am primit, cred, ceea ce meritam. Si merităm incă, dacă ne gândim numai la cât de vânzător de neam şi de ţară a fost românaşul nostru. Din străfundurile istoriei, incepând. Stigmat cu care am ajuns să ne brănd-uim.”Când e vorba de funcţie, eu n-am mamă, nici tată.”- declama cu patos de partid aflat la putere, o “jună” blondită cu perhidrol şi albăstrită, gros, la ochii de junincă, ajunsă peste noapte vacă, într-un post de conducere. Partidul o cere! “Şi mâine, dacă tot partidul mi-o cere, mă cac în el.” Că doar pentru asta au murit nişte fraieri cu idealuri imposibile în mioritica şi mitica noastra ţărişoară. Vezi, prostului nu trebuie să-i furi căciula că şi-o pierde singur... Noi ne-am pierdut-o demult, din păcate, şi tot nu înţelegem...Şi ne mai mirăm de ce suntem intr-o continuă bătaie a pasului pe loc. Tălpile incălţărilor noastre poartă rahatul de care nu ne putem curăţa. Şi, zilnic, ne vedem “aleşii” fie în plimbări de mari Dumnezei, fie pe la televiziuni care n-au altă treabă, sforăind, râgâind belicoşenii şi inepţii, hărţuindu-se unii pe alţii, ca, mai apoi, să se bată pe umeri şi pe burţi, plecând impreună la o ghiftuială printr-n restaurant fiţos, stâmpărându-şi astfel off-ul, pupându-se apoi, bot în bot, bucuroşi că au mai încheiat o zi şi că lor le este tot mai bine iar prostimii tot mai rău...”Că e proşti, dom'le, şi e mulţi, mă-nţelegi?” Apoi, mai în joacă, mai in serios, urmare unor gânduri absconse, şi-o dau unul altuia, în zaruri, fie pe Roberta, fie pe Elena... Când nu sunt ocupate.
Şi-a mai trecut o zi din criză.
Statistica arată că toate oraşele, orăşelele, comunele, satele, cătunele, “colorate” în portocaliu (că încă e la modă culoarea!) fierb de febra schimbărilor de borduri, peisagiu urbanistic, conducte, asfaltări, etc.... Se poartă, aşadar, spartul... Şi unde este şi unde nu este nevoie. Spartul peste tot! Din groapă-n groapă, cu gândul, poate, mai puţin la Groapa lui Eugen Barbu.
Aşa e!... Oraşul meu, portocaliu şi trist, e spart şi la propriu şi la figurat. Seamănă cu ţara. Puteee... Uăai... Şi se munceşte pe furtună şi pe cer senin, din zori şi până-n noapte să-şi tragă o faţă europeană cu umbrelă (frunzar!) turistică. Da, privesc oraşul şi inţeleg tristeţea unei ţări pe cale de dispariţie.
Profesorii mei de istorie m-au învăţat frumos, că ţara-i mare, neamul vechi, poporul harnic, bine statornicit... Idealuri pentru care, din crez, s-a vărsat şi sânge. Mult sânge. Şi ce e istoria acum? Dar geografia? O treabă derizorie. Ca-n bancul cu românul şi cu ungurul. Ungurul, insitent, apucă si-l ţine pe românul frate (de peste 2000 de ani pe-aceste locuri), de “spurcabilul mădular” (vezi, texte arhaice, letopiseţe, etc.) pentru a explica, simbolic, metaforic, toekeşeşte, Europei, cum e cu “ţinutul secuiesc”... Omul hâtru şi normal ar spune, privind şi desluşind imaginea: “Ia-l, mă!... Şi mai ia-l o dată!...” Da', uite că unul ca Tokes-bacs (parlamentarul “român” din parlamentul Europei), e în stare s-o ia... de bună... Şi românului, poate, chiar îi cade bine, după o zi de coasă (!)...
Şi iar batem pasul pe loc şi apa-n piuă, pentru că şmecheri am fost - dar nu întotdeauna deştepţi - pe când alţii au rămas deştepţi făcând pe şmecherii. Iar “spurcabilul mădular” nu reprezintă nici “tăria” şi nici “puterea” la români. Şi-atunci, noi cu ce ne mai putem mândri?
Chiar nu pot să-nţeleg la ce s-o fi referit gândacul-prim-ministru când a slobozit pe gura-i strâmbă astă zicere, dar dacă e să vorbim de tărie şi putere am putea-o intreba pe blonda cu aere de silfidă în ce se poate măsura puterea şi tăria la români.
Priveam cu “admiraţie”, in juru-mi, cum modelul capului este preluat de cei de jos. Dacă eşti chel-lucios, acum, eşti de bon-ton. Dacă eşti pitic şi incălţat cu pantofi-barcă (cu toculeţ), pseudo-cocălar, eşti iar de bon-ton. Dacă, din motive financiare, te arzi, încă, la păr cu perhidrol, ca în vremurile crizei comuniste (ori, poate doar din solidaritate cu cei tot mai numeroşi nevoiaşi, şi nu am inţeles?...) iar apoi te blondeşti să nu-ţi arăţi cocârjeala şi puseurile bachice, trăgându-ţi pe pleoapele căzute un borcan de albastru de Voroneţ, lumea te va percepe ca pe o doamnă a politicilor mari, poziţie care îţi permite să gâfâi patetic la fiecare propoziţie; pătrunsă (şi pătruns!) de problemele majore ale cetăţii, ale neamului.... Şi, uite, iar eşti de bon-ton!...
În fapt, multă şmecherie balcanico-intracarpatică. Aşa că, hai, fraţilor, într-o urare, să ne dăm mână cu mână şi s-o batem tot pe loc, întru tăria şi puterea pe care numai românul o ştie aprecia. Curând vine votul! Uhaaa!... Şi iarăşi o vom lua în barbă şi adânc, sub coadă... Aşa ne şade bine. Cu banana în gură, pe post de măr, cu acadeaua în limbă, cântând şlăgărosul şi populărosul “Puşca şi cureau lată” căci noi suntem români, tari în coate şi în genunchii pe care ne târâm, pupând poala popii şi nu numai...
Chiar aşa să fie?...
Încă mai sunt oameni care au convingerea că, cică, poate fi şi bine... Unora le este foarte bine, da. Unii m-ar injunghia, din “patriotism”. Altora le spun că, paradoxal, şi eu sunt... român. Dar, din păcate, in jurul nostru mulţi cheloşi, blondii, pitici, mai ales la caracter, se-nmulţesc şi cresc ca ciupercile după ploaie. Şi, anul ăsta Dumnezeu a dat multă ploaie, să ne bucurăm de frumuseţea recoltelor, a roadelor pe care, oricum, tot mai scumpe le vom cumpăra din pieţe, şi iar, multă ploaie, pentru ca piticii meschini să-şi arate, cinici, sufletele mărunte de trepăduşi oligofreni. Si, restul?... Stau şi se bucură, ca neghiobii, de puţina şi indecisa vară, uitând că în curând va veni iar peste noi... toamna-iarnă.

“Tot pe loc, pe loc, pe loc!
Şmecheros şi la un loc.
Tare sunt, putere foc.
Viaţa noastră e un joc.
Tot pe loc, pe loc, pe loooc!...”



 va urma -


“?.?”


vineri, 5 august 2011

3 Gând despre pupatul poalei, sau statul în genunchi și pe coate la români

de R.?
Iată, am văzut cu toții, un Bute pentru România, un pugilist pentru lume, fie el – minunatul - împănat și în frunza verde de acasă; am mai văzut și un alt ex-pugilist, trist că i-a pierit gloria în borcanul cu “Actimel” și cariera atârnată a la Rocky (1,2,3 și etc.) pe pereții unei crâșme cu prețuri de fițe, undeva în provincia asta numită patrie. Am mai revăzut români fericiți, scandând cu tărie numele unei țări, unei biete țări, vrând parcă să o trezescă din amorțire. Am văzut reacții normale când, vorba bufonului medieval, “Târfele sfințesc altare...” se adeverește, stârnind vuiete de dezaprobare. Căci ringul, pentru un boxer adevărat este altarul jertfei pe care o aduce întru glorie. Și gloria sportivă nu acceptă coloraturi politico-desuete. Și m-am alăturat și eu corului de huiduieli, probând chiar o satisfacție erotică la vederea zâmbetului larg-cinic-sfidător... dar înghețat (!), al unei dudui durduliu-apetisante, blondită și nesimțitoare ca stânca; parcă de pe altă lume. Atunci mi-am adus aminte, brusc, de zicala: “Ca nuca în perete...”
Apoi, evident, pupatul... Of, pupatul! De la cel de drapel până la cel de microfon. Și, cu un gust amar, m-am recules și eu, ca babele la moaștele grămezilor de sfinți scoși, periodic și constant, de cohortele de preoți grași, argintați și auriți, la aerisit. Am evitat, totuși, să mă târăsc în genunchi și pe coate. Mi-a ajuns armata optzecistă!
Și, iată, am reluat șirul gândurilor într-o noapte târzie, caldă, umedă, de vară anormală, invadată de insecte nebune și, mai ales, de roiuri de țânțari împerecheaţi cu furnici uriașe cu aripioare, obraznice, sadice ca și clasa politică, de sus şi până jos. Și mi-a fugit gândul la orașul meu mărunt, cu ai săi edili putrezi de portocaliu și de indolență. Cred că, după modelul creat de celebra și corecta zicere: “Ieși afară javră ordinară!” s-a trecut și aici – ca și acolo și peste tot - la un soi de răzbunare, conform belicoasei rostiri născută din emoția atâtor microfoane proptite in fața gurii: “Orice faptă bună nu sfârșește nepedepsită.” pronunțată de o guriță adequată vocalelor, exigente, ale limbii române “o” și “u”.
Si, poate, “edilii” ăștia, gomoși și semidocți, cu aere de no-beliști ( de la bătrânul Nobel spunere ) cu instincte de curve de centură (!), că și aici este o scară a valorilor... au uitat să mai scuipe din ceruri cu dezinsecții. Păi, la ce bun? Să ne mănânce, domnule, câinii vagabonzi și să ne sugă lacomele insecte că, oricum, la vot vom fi sub 50 la sută, dar, din labă batem Cuba peste... Și vom rămâne, pe mai departe, cum am fost. Cum am fost, ce am fost și chiar mai mult de-atât!
Însă, ca și țara, orașul meu meschin iși merită din plin sărăcia și nevoile și... infecția spoită cu o mult trâmbițată atracție turistică de “top european”, cică, eficientă tare pentru buzunarele “aleșilor”. La famiglia să trăiască și să prospere! Așa că, nu mai contează! Orașul meu este, oricum, insignifiant în comparație cu dimensiunea unei țări siluite, în mod repetat, imediat de un secol, de Bestia politrucă. O țară îmbolnavită de ciuma portocalie, noua tulpină malignă, mai tare ca SIDA.
Stai între două salarii de bugetar, din rândul celor onești (!), și te intrebi, îndrăznind și răspunsuri, cum de s-a ajuns aici, cine ne-a împins în direcția asta?... E cineva, altcineva decât noi, vinovat? Chiar suntem tâmpiți, după cum reiese din rezultatele examenelor naționale de bacalaureat ale tinerilor, viitorul țării, și cele de titularizare ale profesorilor, “nefericiții” lumii? Chiar nu ne-am născut în locul potrivit? Chiar suntem o minciună a istoriei și o rușine a omenirii?...Nu sunt ușor de indurat răspunsurile care nu-și mai suportă intrebările...
Orice intenție sănătoasă, de a face un lucru după reguli moștenite încă din atheniana democrație, pare ruptă din orice context și te trezești în afara unei normalități care, nici ea nu mai e firească... Lumea te crede nebun, te cataloghează, te pune la zid și la index, apoi, te caută, te urmărește, te ascultă și iar te caută, în ureche, în gură, în cur și în toți porii. Și nu ca să se convingă, să se asigure că ești pur în intențiile tale ci, pentru a te îngropa definitiv, batjocorindu-te. Povara umilinței este cutremurătoare pentru cei care nu pot accepta “succesul” ajutat și protejat de drapelele și culorile politice. Sunt prea mulți ostapieni benderiști convertiți la oportunismul politic. Nu vă speriați! Nu e vorba de un nou partid ci de suma tuturor partidelor existente, otrăvitoare, care au ros și rod cu insistență, cu osârdie - din ce a mai rămas - trunchiul acestei nații, până când caria provocată s-a infectat şi a afectat vâna unui popor aflat și așa, mereu în cumpănă și la cumpene, în toată istoria sa. Originalul Ostap Bender era, măcar, o lichea de a cărei inteligență subversivă se foloseau cei care încercau să anunțe omenirii norii negri ce aveau să vină... Dar cine să audă?
Cred că prostia, ignoranța, meschinăria, josnicia, nemernicia, mojicia, fudulia, hapsânismul și-au găsit un “erou” de talia acestui persoanaj al anilor '20, din romanele lui Ilf și Petrov, insă, reeducat pentru vremurile care ne bântuie, pliat pe “fasonul” care se poartă...
Comparând orașul meu, într-o plimbare în miez de zi și de vară, însoțit de muzica alienării, slobozită perpetuu, ca vlaga unui onanist ratăcit în Nirvana, comparând, zic, orașul cu țara, am înțeles sensul real al sintagmei:“Cum e sacul, așa și petecul.” Apoi, sub umbrela unui umbrar modest am abandonat și ultima zvâcnire de optimism...
E atât de putred totul și de ireversibil!
Pupatul poalei, conform îndemnului:

“Eu pup poala popii, tu pupi poala popii,
Popa pupă poala... Mea (?)”
Noi pupăm... tot!
Sună a sofism de genul:

“Lupul e șiret, șiretul e albastru... Lupul e albastru.”

Dar nu e tocmai așa, pentru că, de-ar fi, am găsi cel puțin un contraargument socratian și ne-am trezi cu supărări fundamentale, ajungând chiar să luam lupul la vopsit în portocaliu și șiretul în verde pentru a încheia dilema silogismică... întru bucuria unei blonde care, mai nou, vede și cireșele în portocaliu.
Iată că, așa, toți pupăm poala neputinței. A neputinței noastre de a ne împotrivi mizeriei și genocidului global, european, național. Îngenuncherea o avem în sânge (și ne mândrim cu ea!), iar așezatul pe coate și pe genunchi, până la urmă, ne salvează și erotic căci, “dacă, trebe, trebe” - vorba molcomă a molcomului ardelean. Tot ne-am ales cu ceva! C-o minimă satisfacție. Si, iată, nimeni nu-i ca noi, măăăi!...
Ne-am întors, victorioși, în profunzimile istoriei noastre cețoase și ne închinăm, cu smerenie, Grifonului băsescian, stăpânul peste aerul și pământul țării ăsteia. Doar că, el, băsescianul, nu pare nici leu, nici vultur ci, mai degrabă o broască râioasă, gălăgioasă și jucăușă-jucătoare într-o baltă, unde nuferii sunt, toți, nimfe diafane-blonde pe care își odihnește trupul ostenit de hărțuielile unui așa-zis popor tot mai flămând și umilit până la-ndobitocire, încălecat de un Adonis bocciu și insolent. Aleluiaaa!... Odihnește, Doamne sufletul robului tău popor român, la loc cu verdeață, acolo unde nu-i nici întristare și nici supărare....
Gândul, gândurile mi-au fost întrerupte de o moarte... “Auuu, moartea mea!... Auuu, inima mea.”
Încă un om căruia viața i-a fugit cu sufletul la cer lăsându-și restul pentru a fi amestecat, întru spectacolul durerii, cu pământul.
Lung prilej pentru durere și reculegere...
Soarta, iată, ne aduce, rând pe rând și implacabil, față-n față cu Marea Trecere și ispita ei. Adevărul este că, la viața pe care am ajuns a o trăi, tentativa de a te uni cu Doamna Moarte, într-o orgie amestecată cu neființa, în acompaniament de behăituri popești și ritmurile surde ale lopeților mânuite cu dibăcie de groparii ancestrali, este tot mai mare. Ispita îmbracă haine cernite și te invită să faci saltul în gol, fie ajutat de vreo boală cronică, incurabilă, dobândită, fie de nebunia stresului care doarme, noapte de noapte, în pat cu noi, violându-ne visele frumoase, pentru a ne umple de boala coșmarului.
Da, prilej pentru durere și reculegere...
Și, popa, popii, grași și odăjdiați din cap până-n picioare, în dinți și-n băsănău, cu aur și argint, schelălăie ca niște câini mereu înfometați, despre ce am fost și ce-am ajuns, într-un amestec de filosofie, învățată prin rătăcirile lor seminare și părerile personale dobândite din prea-plinul și liniștitul lor trai de bugetar și picureală.
Popii ăștia, bugetari, indiferent de orientări, confesiuni și pasiuni, că de credință, toți, întru Domnu', cică, sunt, majoritatea (deci, nu toți!), la fel de hapsâni și de obedienți. Întotdeauna cu regimul! Întodeauna acolo unde poate fi suptul mai tare și mai de lungă durată... Și când spun supt mă refer la acțiunea de a suge, adică de a ab-sorbi, printr-un procedeu fizic, ca atunci când e vorba de apă, ciorbă, supă, limonade, vinuri, spirtoase, lapte – cu gura, gurița mare - iar ca metaforă, la bunăstarea lor săritoare în mai mult de patru ochi, ca paiul, ca grinda...
Lumea - aceeași lume - mereu și mereu credulă, până dincolo de prostie, pupă, călcându-se pe picioare, poala popii și, dacă nu, se luptă să apuce măcar să se bucure de o călcare voinicească a oficiosului Domnului pe pământ în gestul și “harul” său de Mare Vindecător. Shamanul nostru al tuturor! Aleluia!... O cădelniță, tămâie, trei, patru cântări lacrimogene, mai mult sau mai puțin behăite, după tipic, o certare a auditoriului fascinat și căzut în transă, că nu-i în stare să vadă lucrarea lui Dumnezeu, apoi o replică seacă și concretă, după aruncarea primelor lopeți de pământ:
“Patru sute de lei, că vă-nțeleg durerea. Si, oricum, Hristos vă așteaptă-n fundul... gropii.” Grăbiți-vă, fraților! S-atingem odată Fundul!...
Noroc, totuși, că încă românul ăsta prost până la incredibil, neînțelegând, se luptă din răsputeri cu Moartea, ducându-i la disperare pe “sfinții părinți” care, în așteptare, mai construiesc două, trei lăcașe de cult și loc de muncă, pentru că au rămas, domnule, în urma modei, cu faianța și gresia din bucătărie și baie, cu mobilierul din livingul american, cu piscina casei parohiale. Și, drace! Cel puțin un model, din cele alte două, trei mașini pe care le are rătăcite prin curte, nu mai cadrează cu poziția sa în societate, cu ierarhia din ceea ce ei mai consideră biserică.
Biserica este o afacere!
Da, e bine... E foarte bine. Câtă vreme ne pupăm cu chiorul păcălici, ne prindem in horă cu bocciii, ne imaginăm tandrețuri curajoase cu blonde bombastice, îmbracate în fonduri europene deturnate, manipulate, tăvălindu-ne prin iarba verde de acasă revendicată de ungurii care nu vor să-nțeleagă că-s etnici și români deopotrivă iar G.E.M îi caracterizează (Grup Etnic Maghiar) stigmatizându-i ca frații noștri întru pervesiuni politice, să nu ne mai preocupe identitatea națională și noțiunea oameni. Nu. Mai util este să continuăm să pupăm poala şi poalele și să ne târâm pe coate și pe genunchi iar când nu mai putem, să ne lăsăm pe burtă, întru smerenia de a fi penetrați și, deci, luminați de Sfântul Duh pe care l-am convertit de mult la șmecheria balcanico-intracarpatică.
Si, așa, conform adâncii ziceri a unui hâtru instalator de gaz, angajat la stat până în decembrie '89 apoi, patron și, mai târziu, pensionar; actualmente cu gândul la... ispită:
“Bunicu' meu – că și bunicul, iată, a avut un bunic - avea o zicere: nu există om pe lumea asta care, ștergându-se la cur (aș spune băsănău dar se diluează șarmul expresiei) de căcat (aș spune, elitist, boc dar mi-e milă de același șarm al expresiei ), să nu i să fi rupt hârtia, măcar odată...”
Din păcate, hârtia...
S-a rupt la toți, indiferent de calitatea sa. Iar acum, cu degetele unse, facem picturi murale și graffiti pe conștiințele unui neam pentru care, în istorie, s-au adus jertfe întru credința în Patrie, Neam și Popor. Continuăm a ne-nghesui pentru a sta pe coate și genunchi, şi, târându-ne astfel, nu contenim a pupa poale peste poale.
Și, Doamne!!!... Pute – Pute – Pute........................................




 va urma -



“? ?”