de “? . ?”
Iată, așa cum am promis, revin cu un al doilea gând... Inițial am vrut, brusc, să renunț. Renunțarea face parte din felul nostru de a fi, oricum. Prea des am renunțat să dăm piept cu năvala vremurilor potrivnice, prea des am renunțat să ne asumăm, cu bune, cu rele, forma și fondul nostru, ca neam, ca oameni. Chiar dacă frumos sună a baladă: “ Suntem aici de peste două mii de ani...” Pârrrț!... Cui folosește? Pentru cine, pentru ce? Ei, na, și ce? Ne privim astăzi și nu ne mai recunoaștem, ne ascultăm azi și nu ne mai înțelegem. Asistăm cu o neputință ancestrală la explozia cancerului din noi, evoluat la stadiul de metastază ce nu mai poate fi stârpită.
În zadar sunt vorbele unui bufon regal, din vremuri când cavalerii luptau pentru idealuri nobile și onoare:
“Când popii scot panglici pe nas
Iar cârciumarii vinul strică.
Când fetele nu știu de frică
Şi tot ce-i drept în strâmb se schimbă,
Când cei cu otrăvită limbă la 'nalte cinuri
Toți sunt spornici,
Iar țara-i plină de datornici.
Când ni s-au boierit pungașii
Şi umplu strada cămătarii.
Când ni se plâng enoriașii,
Că târfele sfințesc altare.
Păi, Albioane, prea-nălțate,
Se uită lumea să te vadă.
Iar tu, fruntea frunții-ntre regate,
Cât te mai lași călcat pe coadă?”
Vorbele nu mai au rezonanță, nu mai poartă altceva decât o perdea de praf și devin neinteresante. Cel mult ne râdem iar ș-apoi o dăm in lălăiala vieții, acompaniați de homo politicus imbecilus, de președinți hăhăitori, cu miniștri pigmei și oligofreni pe post de dulăi de companie și de pază, cu un chorus anticus de bac-agii ratați, cu idealuri de baby-sitter, cu vai și-amar de ce am fost (oare, chiar, ce am fost cu adevarat?) și ce-am ajuns. Cât ne mai lăsăm călcați pe coadă? Veșnic, definitiv! Căci, nouă ne place masochismul extrem, ne place târâtul în genunchi, pe coate și pe burtă, suptul - cum spuneam în primul gând - acadelei și mușcatul din banană. Ne place țeapa-n cur și în cartoful devenit simbol-bășcălios al unei revoluții păcălite, niciodată a noastră, unde, iată, cei care au murit crezând au devenit fraierii istoriei contemporane forever.
Cineva imi sugera, cu o oarecare ingrijorare, învelită-n detașarea celui care se bagă-n seamă că-ți vrea binele, oarecum, că, poate, ar fi mai nimerit să nu gândesc... să nu mai “gândesc”... Că, la ce bun, că nu se mai poate face nimic, oricum, că Romania și românii au și au avut dintotdeauna o problemă... Păi, tocmai din cauza asta am inceput “a gândi”! Că am fost și am rămas “neam de traistă și desagă”. Chiar dacă -tot sugerat! - aș putea să mă pricopsesc cu oareșce “neajunsuri”... Ei, Drace-Doamne, ce alte neajunsuri, altele decât cele pe care le am deja, și eu, ca majoritatea, țigani, unguri, nemți, sârbi, aromâni, ucrainieni, ruși, moldoveni, olteni, ardeleni, bănățeni, oșeni, dobrogeni, regățeni și alți români, aș putea să mai paț? Că eu nu cred că Riga Mihai este un trădător de neam și patrie, că eu nu cred ca procesul comunismului, în Romania, a existat ori va exista vreodată cu adevărat, pentru că pe rumân, român-rrromanizat, îl doare la cinci metri împrejur de ce se întâmplă cu el, cu ei, cu noi, cu lumea... Acum e vară, e cald... verdeață abundentă, că ploile sunt dese și bine leagă mălaiele,chiar și dopate cu E-coli, să mai plesnească omul de sănătate, cu gazele reduse, facturile mai mici, ieșitu' la iarbă verde cu miciucu' gras cât mădularu' din hrisoave și copanu' cât Gămanu' căci, an după an, viață după viață, ăsta este modus-ul nostru vivendi: râgăială a mujdei cu grătărele, asortată cu tradiționala salată bulgărească (ăștia, domnule, înțeleg că ne-au tăiat la castraveți și turism, da' și la salată?...) pe fondul simfoniei populare “Pușca și cureaua lată...” unde, dirijor celebru și definitiv e unu', nici normal și nici bocciu, cu țest de gândac și racamete bântuit de preamărire că nu-i mai ajung pantofii de cocălar, cu toc și șpiț, și stă țepenel, intins pe vârfuri, dirijând de mama focului.
Da, suntem șlăgăroși din tată-n fiu, mamă-n fiică și viceversa, hăulim hăhăind la unison: “Noi suntem români, noi suntem români...” dându-ne cu părerea despre tot și despre toate. Nație de șmecheri. Devenim doctoranzi pe termen nedeterminat, prin sugerea pixului care scrie, ca țeruza pe hârtie, după cum dictează partidul, partidele, conducerea, instituțiile, casa, la famiglia, orașele, regiunile (mai nou!), țara asta, după cum avem erecție în zori de zi, la vederea hârtiei igenice. Şi te intrebi: “A fost sau n-a fost?...” concluzionând, doct : “Hârtia a fost albastră.” Chiar dacă ea, hârtia, e portocalie (pardon, că se supără udriștii, băsiștii, boccii și compania ), roșie, galbenă, verde, albastră... Aoleu, se supărară toți!... Păi, nu mai bine nu-i mai votăm, ca să nu zic împușcăm? Vai de noi! Ad labam, ne-o facem toți! De ce? Pentru că noi suntem români și ne place a cânta cu patos despre cât de lată ne este a noastră curea...
Ei, dar dintotdeauna românul a fost frate cu codrul... Ne naștem ca-n codru, trăim ca-n codru, furăm ca-n codru, tăiem frunză la câini, dacă tot suntem în codru și numai codru știe, el săracu', cât pătimim și cât bolim. Că nu avem și noi o cărare mai ca lumea, mai ca la câmpie, că ne rup hățișurile la buci. Că drumarii, sărmani și ei, in frunte cu al lor bechtel, s-au procopsit, cică, așa... cu un furt estimat la 40 la sută... Ei spun că noi, așa, ca-n codru, noi, că ei sunt hoții dovediți și iar cântam, cu eternul trubadur răgușit si obez, politrucus horitorus:
“ Și-ăia hoți, și-ăștia hoți,
Mama lor la toți!...
Uite, încă unu' care, freudian vorbind, n-a păstrat bune relații cu mămâne-sa. Oare, concret, la cine, strict, se referea, totuși?
Prețul pe kilometru de drum, este cel mai mare din Europa, în fapt, din lume. Păi, dacă avem o așa curea lată... Da', ce frumos tăiem noi panglici cu gagici (curve, e peiorativ) blonde, defilând pe asfaltul proaspăt turnat, ca pe podium-ul de fashion și, unu' mic, tânțar pe vârfuri, e cel puțin pe post de bote (ar trebui cu “b” mare, dar nu pot să-i măresc... litera), celebrul homo machios burlacus pentru care alte câteva mii de pițiponchas rumena iși cască zilnic ochii la idealul de viață, livrat cu iz de telenovelă. Despre tragedia de la bac. ce să mai vorbim?
Trăim o eră a leprei, a ciumei dincolo de sensul profund enunțat de Artaud, o supurație scârboasă, ajunsă la dimensiuni cosmogonice. Belim ochii – ce, deranjează expresia? E uzuală! - la filme belicoase, cu titraj forțat și oligofren, unele, la seriale stupide pentru idioți și gobleniste nesatisfăcute. Filme, imagini, show-uri și talk-show-uri cu intelectuali bolnavi de “pe sticlă”, audiențe și rating-uri, cu vorbitori logoreici în dezbateri naționale despre Marele Nimic. Murim, fraților, dacă n-am murit deja!...
“ Eu nu sunt altceva
decât o pată de sânge
care vorbește.”
Asta spunea, cu conștiința trează, Poetul... Dar a venit, iată, generația asta de mici-cari râgâitori și deșănțați care rag temeinic despre lățimea unei curele ce nu-i mai încape, stingând lumina în urmă și în față.
Eu, încă viul și ne-poetul, realizez - cu tristețe - că nu mai sunt altceva decât o pată ștearsă intr-o baltă puturoasă, năpădită de mătasea broaștei ( sună chiar poetic!), purtând pe mine o haină care nu-mi mai vine bine demult, care mă face să mă simt, tot mai stingher, mai umil și mai umilit... Haina asta este Rrromânica noastră, a ta și a mea, deopotrivă.
Romania – Rumunia – România – Rrromânica... rrroma-lizată adică, nici mai mult nici mai puțin, țiganizată. România asta băsănită, bocciită și udrită o găsești, de-o vizitezi pe după frunză, in plină ascensiune competițională (veșnica ambiție de a-l depăși, odată ș-odată, pe Arturo Ui ) după modelul “coada și toporul” ( cine-i “coada”, cine-i “toporul”?) vii reminiscențe ale “secerii și ciocanului” ( unde se știa limpede cine era “secerea” și cine “ciocanul”). Şi, culmea, la câte seceri și ciocane a încasat poporul ăsta este de neînțeles cum de nu a ajuns, încă, studiu de caz... Sau poate a ajuns și nu se știe? Şi, noi suntem martorii, încă vii, a unui experiment echivalent cu primul pas al omului pe lună?... Măi, drăcie!... Din cauza asta Dumnezeu ne-a blagoslovit cu un președinte, cică, tutelar, ca-n fabulele lui La Fontaine (ori, mai pe Dâmbovița-n gios, pe un mal frumos, Aurel Baranga) care atacă fiecare propoziție cu un damf puternic “ammmăăm....mbăăăm...” lansând, astfel, un nou limbaj, imediat adoptat de majoritate pentru că nu e fistichiu-aristocrat ci șmecheros și unic. Pentru ca limba română să fie supusă, iată, definitiv, violului colectiv. Adorabil și adulabil ăst domn presidente-imperator, că-mi vine și mie să scandez recitativul:
“.............. te iubim, că ca tine nu găsim!”
Ca să va iasă urarea, completați dumneavoastră, in față, cu numele cui doriți! Oricum, țara asta e tot mai des confundată cu o hazna în fundul curții. Rustic și turistic! Curtea? Normal, Europa, lumea...
Nimic nu-i întâmplător, totul e decis! Iar noi știm foarte bine să ne cântăm și atât...
“Păi, măăăi... Măi, măăi!...
Pușca și cureaua lată,
Ce feciori eram odată!...
Noi suntem români,
Noi suntem români,
Hei, hai mândruța mea
Românul e pe câmp,
Românul e pe... câmp...iiiiii!...
- va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu