“Eu cred c-ai s-o pățești.”
“Cum? De ce?”
“Așa...”
“Şi?... Totuși, sper să ajung să trec peste șapte praguri, să urc șapte trepte, să gândesc de șapte ori și apoi...”
“Să mori?”
“Să mor?”
“A, nu!... Mai intâi ți se va diminua salariul, din senin și de criză, apoi iți vor crește tot mai simțitor facturile la gaz, curent, apă, după care ți se vor tăia... Apoi, banca îți va mări dobânda la imprumutul de care nu mai știi cum să scapi, chiar dacă, cică, tot ea, banca, va pune in aplicație niște măsuri de înțelegere a situației de rahat în care te afli. Că respectiva situație e creată de criza mondială și asta e. Iar, mai incolo, iți vei pierde și locul de muncă, prin “restructurări”, colegii iți vor intoarce spatele să nu pățească și ei ceva “neprevăzut” tocmai pentru că ați fost colegi... Prietenii, tot mai puțini, și... fiind drumul prea lung din locul unde te afli până la stâlpul din fața Cotrocenilor, te vei aburica (cățăra, urca), abandonat de tot și de toate, pe stâlpul din fața propriei case și vei pluti în aer, bălăngănindu-te ori carbonizându-te, ca ultimă formă de protest, oricum neînțeles, iar ultimul gând va fi născut dintr-o întrebare cu iz retoric: De ce?”
Tot acest dialog să presupunem că a fost unul real ori pe aproape, dacă socotim după păhăruțele de țuică aruncate pe gât, într-o discuție lungă despre fotografii, iluzie, vară, pescuit, teatru, pictură, grafică, film, muzică, zacuscă, murături, occident, orient, casting-uri, advertising, avioane, libertăți de a alege (că sunt mai multe, se pare) și, concluzia: nimic nu mai este cum era iar ăsta nu e neapărat un semn al progresului. Adânc! Discuția este, a fost, plauzibilă, touși când, la bancomatul devenit “zid al plângerii” din care, lunar, bugetatu' iși ridică, și el, bruma de mizerie financiară, am observat că am fost văduvit de o sumă conside rabilă (dacă mă gândesc la ponderea salariului) din dreptul meu. Evident, m-am contrariat, înfuriat, înfiorat... emoționat. Dar nu eram singurul, iar explicațiile “plauzibile” veni-vor abia peste câteva zile, că e lumea în concedii și alte vacanțe.
Oricum, știu că nimeni nu se va revolta, nimeni nu va căuta, nu va cerceta, nimeni nu va mai da cu pumnul în masă, tunând (ca acel frumos nebun -Artist!- mort prea subit și prea tânăr, Virgil A.V.), la nocturnele ședințe ale CPUN-ului post revoluționar: “Am 33 de ani, vârsta lui Hristos, și am dreptul de a spune adevărul!” Am trecut de multă vreme peste această vârstă și știu că bat, prea târziu și în zadar, cu pumnul în mese imaginare. El, Artistul, a murit frumos și discret. Anihilat de boală și de sistem.
Mai târziu, am ințeles ce frumos știe el, sistemul, să inventeze ori să activeze boli “fără leac” și să te trezești murind ca un... “erou”. Avem “eroi” revoluționari, dar de eroii post-revoluționari nu vorbește nimeni.
Virgil a fost și rămâne un astfel de erou!
Acum s-au inmulțit lașii, lichelele, perverșii, excrocii, meschinii, trădătorii, iar lumea colcăie de nimicnicie și de oportunism.
Da, mă aștept ca într-o bună zi dialogul mai sus “imaginat” să capete concretețe. Însă ce mai contează, într-o țară in care obedientul cu cap de muscă se imaginează cu “cap de leu” când spune că habar n-are de ce se întâmplă în ograda unde domnește dintr-o tristă întâmplare. Ce mai contează, când “președintele” nostru ex-populăros se crede -și este!- tot mai tare, “Tătuc” și “Zeu”, când insipidele și banalele foste top-model ne dau, cu gurițele lor lăptoase, lecții de politică economică și modială... Că, uite, nici grețișoara nu te mai încearcă.
Este încă vară, dar toamna e tot mai prezentă și iarna suflă, deja, amenințător...
Ce înseamnă asta? Păi, vor mai muri câțiva (destui!) pentru a păstra Românica în granițele deznădejdii impuse de experimentele FMI, prin nodurosul ăla în pantofi găuriți și cu moacă de retard, vomat pe aici de niște “binevoitori”, cu largul ajutor al acestor iluștri incapabili, mereu și mereu aceiași, dar mai grași, mai unsuroși și mai obraznici ca niciodată, care-și zic “guvernanți” și “parlamentari”.
Nu. Sforăitori și golani jegoși, abjecți care nu-și mai incap în piele de binefacerile unei crize creată pentru a-i avantaja pe ei. Grozav! Acum lumea se teme de un al treilea război mondial. Săracă lume! Iată, suntem de doi ani și ceva, deja, în plin război. Mondial! Priviți cu atenţie în jur și veți ințelege evidențele. Diferă doar tacticile și armamentul. Dar piticii noștri, ambalați cu câteva lăzi cu sticle de vin românesc, au zburat către China. E bine. Se așteaptă ca ei, chinezii, să dea buzna la noi, să ne facă autostrăzi și clădiri, ca la ei. Şi încă repede. Probabil le vor vopsi în portocaliu. Da' ce ne facem, sincer, cu chinezu'? Că rasa ăstuia-i galbenă. Păi, oricum, Antonesco nu ajunge președinte și nici prim-ministru iar PD-ul are agățat, in coadă, la buzunarul de la spate, un “L” că, cică-s de dreapta. Sigur, dreptacii, se spune, au o dexteritate și o fermitate a mișcării mai concludentă... Deci, culorile... funcționează. Iar “roșii”, după ce le-a stricat marinerul relația cu rușii, le vine mai greu să fugă iar cu bocceluța (coincidențele astea!...) la Răsărit pentru a cere “instruire”.
Da... Poate, de mâine-poimâne, mi se va “tăia” lumina, apa și gazul. Ori deodată, ori pe rând. Dar rămâne “gândul”. Sper, cum spuneam-scriam, să ajung la 7 (șapte). Sapte e un număr sacru și... final.
Ştiu că am o stare în neconcordanță cu a altora, însă mulți, tot mai mulți, incearcă starea asta...
Pot fi acuzat de lipsă de încredere, de pesimism, de exagerare. E normal. În fiecare zi îmi doresc doar să pot duce ziua până la noapte, iar și cu bine. Şi, da, asta poate fi numită și fericire.
Am citit un eseu. “România mea”. Scris de o tânără de 17 ani din Vaslui.... Minunat! Cu de toate și cu dorința finală de a nu se mai gândi la nimic.
Alți tineri gândesc la depărtări și țări civilizate, alții aleg să se îngroape aici, într-o iluzorie speranță de mai bine, aici, sub o umbrelă ferfeniță, numită “patriotism”. The New Man! (În limba germană infioră, nițel, nu?) Acum, din păcate, patriotismul devine tot mai similar cu prostia. Îi admir pe tinerii care visează să-și construiască visele, și chiar reușesc, cu curaj, in spații “verzi” cu civilizație, fie că aceste spații se numesc: Anglia, Canada, America, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Germania, Franța, Elveția ori, de ce nu, Republica Dominicană, Mexic, Argentina, Brazilia etc. “Patrioții” spun că toate sunt aici. Unde? A, da! Sub frunza penală udristă, linsă asiduu de băsănei și boccii... “Omul Nou” născut din imperecherea asiatică: BăsUdreaBochinezul. (într-un cuvânt!)
Şi, totuși, când treci pe stradă, faci slalom printre mașinile luxoase. Multe!... Care invadează și trotuarele, în dorința stăpânilor, căpșunari și șantieriști, de etalare. Pe stradă mai vezi invazii (vara) de cupluri mixte. Ea, încărcată obligatoriu cu lanțuri aurifere, atârnate de mâini și de picioare, vorbind tare cu partenerul în cârje, care tremură din toate incheieturile, dar are părul cănit, că încă-i verde (!), într-o italiană ori spaniolă aproximativă. Apoi, babe cu năfrămuri trase pe-o ureche, că la cealaltă zbârnâie un iPhone de ultimă generație, certându-se singure pe stradă.
E clar. Apocalipsa e pe noi!
Şi e toamnă imediat, piețele sunt bântuite de intelectuali și de țărani, toți cu gândul la zacuscă și castraveți muraţi, la dulcețuri și vișinate. Moda “bio” e în toți, mai abitir ca în vremea boierilor și a bunicilor noștri din perioada colectivizărilor forțate.
Iar “câțiva” mai trebuie să facem și “artă”, cică. Într-o lume -și, asta- tot mai nicicum, mereu plină de suficiențe și oportunism, bazată tot mai mult pe pupatul în cur, conform directivelor de partid aflat la putere, pe anafalbetism profesional chiar dacă, în loc de simpli artiști, dăruiți și cu credință, ne lovim tot mai des și mai tare de “super-specializați” și “doctori” in artă. Buni și ăștia! Când mai faci câte un furuncul, între buci ori pe obraz, are cine să te opereze cu tehnici unice și performante, de introspecții și strâmbături creative prin la fel de unice și de inedite (sic!) metode psihanalitice.
Greață și aici.
Am putea vorbi despre această lume dar ar insemna să ne apropiem de un coșmar, nu de un gând simplu și banal. Apoi, nu cred să intereseze pe cineva. Iar “breasla” ar rămâne aceeași. Cu mulți veniți, puțini chemați. De ales.... Iar cei mulți nu mai invață a.b.c-ul meseriei pornind de la cuvântul “respect” , iar cei puțini, din prea mult respect... tac.
Rămâne prezent coșmarul! Coșmarul vieții noastre de zi cu zi, indolența, letargia, ignoranța, răutatea, meschinăria, vanitatea, șmecheria, fudulia, trădarea, lipsa de scrupule, non-sensul.
“Ai mei, ai mei, ai mei n-au avut habar.
Cât de sus, cât de sus pot eu să sar.
Acum când nu, nu, nu mai am nimic de-ascuns,
Pot să mă duc tot mai sus.
Mai sus, mai sus, mai sus...
Tot mai suuus.”
E o concluzie frumoasă, cântată bine, ritmat și energic dar care, din păcate, nu ajută la ridicarea moralului unei populații prăbușite în neputință.
Şi eu am vrut -mereu- să sar. Cât mai sus!... Am sărit... Hmmmm...
Cu timpul îmi dau seama că nu a fost suficientă strădania. Am crezut că, poate, această generație va ști să sară, cu adevărat, SUS. Dar...
“E-n clocot astăzi tineretul nostru? Nu!
Veșmintele lui scumpe zac în laviți.”
Letargie generală și lipsă de perspective.
Aș fi vrut să fie un “gând” ceva mai luminos... dar, pe trotuarul străzii pe care imi consum vara – și vara asta!- o băbăciune ramolită și puhavă, ciufulită, murdară, scâlciată și unsuroasă, iși cântă melodia cerșitului zilnic, răsturnată, beată, lângă un perete de casă, umed ori la cap de pod, peste o vale murdară de febra transformărilor din bani europeni portocalii: “Aii, di da di dă de dobi baaaani!... Aiii, di da de dobi baaaani!...” care, pentru cei care nu ințeleg s-ar putea traduce cam așa: “Haide, dă-mi doi bani!...” Sau “niște bani”. Şi saliva îi curge pe bărbia-i murdară de așteptare... Instinctiv, ești tentat să cauți, din priviri, sediul celebrei “asociații” de binefacere, “Filantropica”. Aşa, ca în filmele premiate la Cannes!
Apoi, picior peste picior, pe o bancă ruginiu-portocalie, sub un copac zbârlit de schimbările de temperatură anormale din vremurile de azi, sprijinindu-și mâinile pe o cărjă putredă, cu o șapcă de iarnă îndesată în cap, cu ochelari sparți și legați de urechi cu elasticul din chiloți-i de veteran, cu proteza clănțănindu-i în gură, un bătrân ramolit, jigărit, cândva -spune lumea- foarte bogat, geme o cântare, la intervale egale de timp: “Mă, copiii, măăă!... Mă, frațilooor!... Nu mă lăsați, mă, fraților, măăă!...” Şi plescăie a plictis, privind în gol. Oare vede Moartea, sau renașterea Patriei?... Cred că așteaptă să vie chinezii. Că americanii au probleme cu criza. Şi tocmai ne-au expediat al doilea val.
Chinezu-i frate cu românu'! Şi la vremuri de restriște, iată, sunt gata să ne ajute. Ce bine că boc-ul nostru e de talia lor. Ne vom încuscri mai ușor. Elenele României îi așteaptă nerăbdătoare, căci sunt mici, drăgălași și tare aspri... Vom răzbi! Vom izbândi, tovarăși! Băsău' râde, Beijingul aplaudă mărunt, Elenele se rujează... Romania Rules! Rulz!...
Uite, chiar am vrut să mă opresc aici din a gândiî în realitatea noastră zilnică dar, ŞOC!... Tocmai au anunțat “băieții” aștia de la guvernare că s-au înghețat pensiile, că nu se mai fac angajări în sistem, că s-au tăiat tichetele de masă, s-a amânat și finanțarea cu 6 la sută din PIB a învățământului (Funeriu exultă, într-o erecție intelectuală de vârf, explodând intr-o baie de pixeli albaștri!) și, totul, până în 2014. Iată cum se poate conduce o țară și din China!
Lumea se agită iar, molcom, ca un testicul în căldare, că tot nu se va face nimic. USL-ul vorbește la lună și la stele. Si credibilitatea lor e indoielnică, din păcate. Iar Tao-boc și Tai-băs, fericiți, își trag în mădulare, ca pe inele, gheișele blonde, năpădiți de extaze de putere absolută și hidoșenie, răzbeliți de plăcerea sadică de-ași bate joc de un popor bleg, de iobagi, pensionari și tineri amorțiți. Or fi așa din cauză că se desfășoară, din plin, Festivalul de muzică de la Mangalia? Mai știi? Sau nu?
Lasă, românașule, că i-o bagă ăștia pe gât României, pe gât și peste tot, că-i obișnuită s-o primească în toate pozițiile. Din vechime!
Când zic “s-o primească”, zic referindu-mă la lumina călăuzitoare de la Sfântul Duh, metamorfozată în niște abjecți ordinari care-și zic guvernanți, în niște jigodii infecte care se simt Dumnezei și sfinți, deopotrivă, în timp ce-și răzbună, cinic, orgoliile rănite de nemulțumirile populare.
Priviți-i dacă nu v-ați săturat, observați-le hidoșenia chipurilor schilodite de cinism și răutate, rânjetele oligofrene, sadice și VOTAŢI-I IAR că asta știți s-o faceți cel mai bine. Cu pasiune, persuasiune și prostie.
Cum era? A, da! Romania Rules! Putem să tragem. FOOOOC!... Dar nu mai suntem în stare decât să ne spânzurăm ori să ne aruncăm, inutil, în gol. Ha, ha, ha!... Nici măcar isterici până la capăt nu mai putem fi.
Fucking-boszmeg, idioților, cobailor!... Căci:
Ce-i omul, dacă n-are alt gând pe lume
Decât să doarmă și să se hrănească?
Un dobitoc și alt nimic mai mult.
Desigur, cel ce ne-a făcut cu-atâta
Cuprindere de minte, să vedem
Ce-a fost și ce va fi, nu ne-a-nzestrat
Cu-această judecată și putere
Dumnezeiască, pentru-a le lăsa
Să prindă mucegai in sinea noastră.
................................................................
Nici eu nu știu de ce trăiesc spunându-mi
“Lucrul acesta trebuie să-l fac
Şi am de ce să-l fac, și il voiesc
Şi am puteri și mijloace să-l fac...”
................................................................
A fi om mare într-adevăr, nu-nseamnă
Să te frămânți doar pentru pricini mari,
Ci să te bați chiar şi pentr-un fir de pai,
Atunci când cinstea-ți insăși este-n joc.
O, de-azi 'nainte, gândurile-mi pline
Să-mi fie, ori sânge – ori rușine...
Așa gândea “Prințul marilor dileme”... Noi nu mai îndrăznim și nu mai știm nici să gândim....
va urma -
B.”?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu