marți, 26 iulie 2011

FRUMOASĂ ŞI URÂTĂ EŞTI PATRIA MEA 2: Gând șlăgăros despre” noi suntem români cu pușcă și cureauă lată”

de “? . ?”

Iată, așa cum am promis, revin cu un al doilea gând... Inițial am vrut, brusc, să renunț. Renunțarea face parte din felul nostru de a fi, oricum. Prea des am renunțat să dăm piept cu năvala vremurilor potrivnice, prea des am renunțat să ne asumăm, cu bune, cu rele, forma și fondul nostru, ca neam, ca oameni. Chiar dacă frumos sună a baladă: “ Suntem aici de peste două mii de ani...” Pârrrț!... Cui folosește? Pentru cine, pentru ce? Ei, na, și ce? Ne privim astăzi și nu ne mai recunoaștem, ne ascultăm azi și nu ne mai înțelegem. Asistăm cu o neputință ancestrală la explozia cancerului din noi, evoluat la stadiul de metastază ce nu mai poate fi stârpită.
În zadar sunt vorbele unui bufon regal, din vremuri când cavalerii luptau pentru idealuri nobile și onoare:
“Când popii scot panglici pe nas
Iar cârciumarii vinul strică.
Când fetele nu știu de frică
Şi tot ce-i drept în strâmb se schimbă,
Când cei cu otrăvită limbă la 'nalte cinuri
Toți sunt spornici,
Iar țara-i plină de datornici.
Când ni s-au boierit pungașii
Şi umplu strada cămătarii.
Când ni se plâng enoriașii,
Că târfele sfințesc altare.
Păi, Albioane, prea-nălțate,
Se uită lumea să te vadă.
Iar tu, fruntea frunții-ntre regate,
Cât te mai lași călcat pe coadă?”
Vorbele nu mai au rezonanță, nu mai poartă altceva decât o perdea de praf și devin neinteresante. Cel mult ne râdem iar ș-apoi o dăm in lălăiala vieții, acompaniați de homo politicus imbecilus, de președinți hăhăitori, cu miniștri pigmei și oligofreni pe post de dulăi de companie și de pază, cu un chorus anticus de bac-agii ratați, cu idealuri de baby-sitter, cu vai și-amar de ce am fost (oare, chiar, ce am fost cu adevarat?) și ce-am ajuns. Cât ne mai lăsăm călcați pe coadă? Veșnic, definitiv! Căci, nouă ne place masochismul extrem, ne place târâtul în genunchi, pe coate și pe burtă, suptul - cum spuneam în primul gând - acadelei și mușcatul din banană. Ne place țeapa-n cur și în cartoful devenit simbol-bășcălios al unei revoluții păcălite, niciodată a noastră, unde, iată, cei care au murit crezând au devenit fraierii istoriei contemporane forever.
Cineva imi sugera, cu o oarecare ingrijorare, învelită-n detașarea celui care se bagă-n seamă că-ți vrea binele, oarecum, că, poate, ar fi mai nimerit să nu gândesc... să nu mai “gândesc”... Că, la ce bun, că nu se mai poate face nimic, oricum, că Romania și românii au și au avut dintotdeauna o problemă... Păi, tocmai din cauza asta am inceput “a gândi”! Că am fost și am rămas “neam de traistă și desagă”. Chiar dacă -tot sugerat! - aș putea să mă pricopsesc cu oareșce “neajunsuri”... Ei, Drace-Doamne, ce alte neajunsuri, altele decât cele pe care le am deja, și eu, ca majoritatea, țigani, unguri, nemți, sârbi, aromâni, ucrainieni, ruși, moldoveni, olteni, ardeleni, bănățeni, oșeni, dobrogeni, regățeni și alți români, aș putea să mai paț? Că eu nu cred că Riga Mihai este un trădător de neam și patrie, că eu nu cred ca procesul comunismului, în Romania, a existat ori va exista vreodată cu adevărat, pentru că pe rumân, român-rrromanizat, îl doare la cinci metri împrejur de ce se întâmplă cu el, cu ei, cu noi, cu lumea... Acum e vară, e cald... verdeață abundentă, că ploile sunt dese și bine leagă mălaiele,chiar și dopate cu E-coli, să mai plesnească omul de sănătate, cu gazele reduse, facturile mai mici, ieșitu' la iarbă verde cu miciucu' gras cât mădularu' din hrisoave și copanu' cât Gămanu' căci, an după an, viață după viață, ăsta este modus-ul nostru vivendi: râgăială a mujdei cu grătărele, asortată cu tradiționala salată bulgărească (ăștia, domnule, înțeleg că ne-au tăiat la castraveți și turism, da' și la salată?...) pe fondul simfoniei populare “Pușca și cureaua lată...” unde, dirijor celebru și definitiv e unu', nici normal și nici bocciu, cu țest de gândac și racamete bântuit de preamărire că nu-i mai ajung pantofii de cocălar, cu toc și șpiț, și stă țepenel, intins pe vârfuri, dirijând de mama focului.
Da, suntem șlăgăroși din tată-n fiu, mamă-n fiică și viceversa, hăulim hăhăind la unison: “Noi suntem români, noi suntem români...” dându-ne cu părerea despre tot și despre toate. Nație de șmecheri. Devenim doctoranzi pe termen nedeterminat, prin sugerea pixului care scrie, ca țeruza pe hârtie, după cum dictează partidul, partidele, conducerea, instituțiile, casa, la famiglia, orașele, regiunile (mai nou!), țara asta, după cum avem erecție în zori de zi, la vederea hârtiei igenice. Şi te intrebi: “A fost sau n-a fost?...” concluzionând, doct : “Hârtia a fost albastră.” Chiar dacă ea, hârtia, e portocalie (pardon, că se supără udriștii, băsiștii, boccii și compania ), roșie, galbenă, verde, albastră... Aoleu, se supărară toți!... Păi, nu mai bine nu-i mai votăm, ca să nu zic împușcăm? Vai de noi! Ad labam, ne-o facem toți! De ce? Pentru că noi suntem români și ne place a cânta cu patos despre cât de lată ne este a noastră curea...
Ei, dar dintotdeauna românul a fost frate cu codrul... Ne naștem ca-n codru, trăim ca-n codru, furăm ca-n codru, tăiem frunză la câini, dacă tot suntem în codru și numai codru știe, el săracu', cât pătimim și cât bolim. Că nu avem și noi o cărare mai ca lumea, mai ca la câmpie, că ne rup hățișurile la buci. Că drumarii, sărmani și ei, in frunte cu al lor bechtel, s-au procopsit, cică, așa... cu un furt estimat la 40 la sută... Ei spun că noi, așa, ca-n codru, noi, că ei sunt hoții dovediți și iar cântam, cu eternul trubadur răgușit si obez, politrucus horitorus:

“ Și-ăia hoți, și-ăștia hoți,
Mama lor la toți!...

Uite, încă unu' care, freudian vorbind, n-a păstrat bune relații cu mămâne-sa. Oare, concret, la cine, strict, se referea, totuși?
Prețul pe kilometru de drum, este cel mai mare din Europa, în fapt, din lume. Păi, dacă avem o așa curea lată... Da', ce frumos tăiem noi panglici cu gagici (curve, e peiorativ) blonde, defilând pe asfaltul proaspăt turnat, ca pe podium-ul de fashion și, unu' mic, tânțar pe vârfuri, e cel puțin pe post de bote (ar trebui cu “b” mare, dar nu pot să-i măresc... litera), celebrul homo machios burlacus pentru care alte câteva mii de pițiponchas rumena iși cască zilnic ochii la idealul de viață, livrat cu iz de telenovelă. Despre tragedia de la bac. ce să mai vorbim?
Trăim o eră a leprei, a ciumei dincolo de sensul profund enunțat de Artaud, o supurație scârboasă, ajunsă la dimensiuni cosmogonice. Belim ochii – ce, deranjează expresia? E uzuală! - la filme belicoase, cu titraj forțat și oligofren, unele, la seriale stupide pentru idioți și gobleniste nesatisfăcute. Filme, imagini, show-uri și talk-show-uri cu intelectuali bolnavi de “pe sticlă”, audiențe și rating-uri, cu vorbitori logoreici în dezbateri naționale despre Marele Nimic. Murim, fraților, dacă n-am murit deja!...
“ Eu nu sunt altceva
decât o pată de sânge
care vorbește.”
Asta spunea, cu conștiința trează, Poetul... Dar a venit, iată, generația asta de mici-cari râgâitori și deșănțați care rag temeinic despre lățimea unei curele ce nu-i mai încape, stingând lumina în urmă și în față.
Eu, încă viul și ne-poetul, realizez - cu tristețe - că nu mai sunt altceva decât o pată ștearsă intr-o baltă puturoasă, năpădită de mătasea broaștei ( sună chiar poetic!), purtând pe mine o haină care nu-mi mai vine bine demult, care mă face să mă simt, tot mai stingher, mai umil și mai umilit... Haina asta este Rrromânica noastră, a ta și a mea, deopotrivă.
Romania – Rumunia – România – Rrromânica... rrroma-lizată adică, nici mai mult nici mai puțin, țiganizată. România asta băsănită, bocciită și udrită o găsești, de-o vizitezi pe după frunză, in plină ascensiune competițională (veșnica ambiție de a-l depăși, odată ș-odată, pe Arturo Ui ) după modelul “coada și toporul” ( cine-i “coada”, cine-i “toporul”?) vii reminiscențe ale “secerii și ciocanului” ( unde se știa limpede cine era “secerea” și cine “ciocanul”). Şi, culmea, la câte seceri și ciocane a încasat poporul ăsta este de neînțeles cum de nu a ajuns, încă, studiu de caz... Sau poate a ajuns și nu se știe? Şi, noi suntem martorii, încă vii, a unui experiment echivalent cu primul pas al omului pe lună?... Măi, drăcie!... Din cauza asta Dumnezeu ne-a blagoslovit cu un președinte, cică, tutelar, ca-n fabulele lui La Fontaine (ori, mai pe Dâmbovița-n gios, pe un mal frumos, Aurel Baranga) care atacă fiecare propoziție cu un damf puternic “ammmăăm....mbăăăm...” lansând, astfel, un nou limbaj, imediat adoptat de majoritate pentru că nu e fistichiu-aristocrat ci șmecheros și unic. Pentru ca limba română să fie supusă, iată, definitiv, violului colectiv. Adorabil și adulabil ăst domn presidente-imperator, că-mi vine și mie să scandez recitativul:
“.............. te iubim, că ca tine nu găsim!”
Ca să va iasă urarea, completați dumneavoastră, in față, cu numele cui doriți! Oricum, țara asta e tot mai des confundată cu o hazna în fundul curții. Rustic și turistic! Curtea? Normal, Europa, lumea...
Nimic nu-i întâmplător, totul e decis! Iar noi știm foarte bine să ne cântăm și atât...
“Păi, măăăi... Măi, măăi!...
Pușca și cureaua lată,
Ce feciori eram odată!...
Noi suntem români,
Noi suntem români,
Hei, hai mândruța mea
Românul e pe câmp,
Românul e pe... câmp...iiiiii!...

- va urma -

sâmbătă, 23 iulie 2011

Din ciclul: Frumoasă şi urâtă eşti, patria mea! Gândul 1: Despre suptul acadelei şi muşcatul bananei la români

de ? ?
Sunt un om… Simplu şi banal. Cu o viaţă in spate şi un rest in faţă. Un om cu speranţă cândva, cu idealuri demne, socoteam, de sacrificii… Un om devenit, printr-o intâmplare - tot banală - cum ar zice lumea, “artist”.
Şi ce mai este astăzi un artist? Cât mai inseamnă şi cât mai costă o astfel de identitate? Mai bine să nu mai vorbim, căci subiectul este mult prea vast şi întrebarea nu are un răspuns ce poate mulţumi orgoliile. Aşa că, prefer să mă consider, cât mai este cu putinţă, un om. Un om care se zbate să rămână in această zonă regnală.(Uauu, ce mi-a ieşit din “pixul” electronic, ce pretenţios!...) Hmm… Oricum, încerc să mă scutur şi să mă spăl de zgura aşezată, iată, de o viaţă şi ceva, pentru că, în restul ce mi-a mai rămas să mă pot privi, eu, pe mine, în mine. Cu linişte şi impăcare. Cu satisfacţia unui rest de demnitate şi chiar mândrie.
Cu ceva vreme in urmă, inainte de fatidicul ’89 (ce, nu-i aşa?... Da, poate “exegerez”…), strigam -în mine, mai mult - şi cântam cu accent apăsat, la câte o coadă pentru pâine, lapte, zahăr, unt, ulei ori la câte o zbatere furibundă pentru “áddidaşii” noştri originali, hrănitori (nu, nu mai vreau să explic sintagma aluzivă), şi iarna, mai ales iarna, pentru portocalele şi bananele lui Moş Gerilă, strigam şi cântam, zic :”Poporul, Ceauşescu, România” Accentele fiind prea tari şi necontrolate, evident, se năştea riscul unui înţeles greşit şi, astfel, apărea “generoasa” oportunitate de a pune umărul, ăla cât il aveam în acea vreme, la construcţia socialismului şi propăşirea patriei noastre dragi Republica Socialistă Romania, prin muncă patriotică şi avânt re-educaţional. Da’, n-a fost, n-a fost aşa. Am scăpat pentru a crede in decembriele cald şi nefiresc al unui an ’89 şi mai nefiresc prin incărcătura lui de populară naivitate, că “Deşteaptă-te române” işi merită accentele fireşti, reale, hotărâte… N-am să uit; cerul era roşu… la Apus…(!).
Am cântat, am tras… Cred că aş fi tras, glonţ după glonţ, in tot ce mişca şi era imbrăcat in negru căci, ni s-a spus! “Tot ce e în negru e de terorist!” Adică, iată, negrul e de sorginte tenebroasă şi periculoasă… Hă, hă, hă…
Anii au trecut intr-o succesiune de speranţe aprinse şi stinse în avalanşe de dezamăgiri.
Nu zic, sunt oameni care au rămas agăţaţi de idealuri, alţii între ele, iar alţii între cer şi pământ.
Nu zic, sunt oameni care, acum, ar trage, ar injunghia, cu aceeaşi năvalnică pornire, pentru că partidul le-o cere fiindcă, sub culoarea steagului lor se simt cel puţin arieni “uitând” că în baie, la oglindă, bucuria lor retardă este “fără număr, fără, număr…”
Nu zic, sunt oameni care consideră că un altul, care scuipă, motivat, pe stânga ori pe dreapta şi, deseori, în faţă (în spate a scuipat cu sânge!) devine un lepros şi, ca atare, trebuie obligatoriu izolat.
Nu zic, sunt oameni care pot, în virtutea clipei şi al oportunismului aplicat, să-şi vândă, pe rând ori la pachet, chiar şi cu ofertă promoţională (două, trei rude apropiate), mama, tata, fraţii…viaţa, pentru a-şi depăşi condiţia, cică, şi a rămâne, chiar cu riscul transformării lor, nu în nişte rinoceri ionescieni, căci asta este, déjà, filosofie şi esenţializare existenţialistă, ci în pigmei care se hrănesc cu un ADN sănatos - cât a mai rămas în jurul lor- pentru a-l transforma în fecale politice, menite să murdărească nobleţea unui neam. Şi, iată, istoria celor 20 de ani, şi chiar mai bine, ne-o demonstrează… Un popor manelizat, redus la condiţia de pigmeu, condus de nişte pigmei… şi ăştia falşi! Pentru că pigmeul original încă mai crede in zei supremi şi respectă legile divine.
Dar… nu zic, mai sunt oameni care te arată cu degetul când spui că ai dreptul la a nu mai accepta sacrificiul inutil şi ai dreptul la a judeca. Mereu am acceptat regula impusă, ignorând regula divină. Mereu am acceptat, senini, ceea ce ni se li vrează, fără a pune măcar o intrebare, fără a riposta la ceea ce ne tulbură în mod voit existenţa, fără a îndrăzni să alegem, fără dreptul la respect. Şi iată, iată, unde s-a ajuns, unde am ajuns!...
Evident, fi-vor oameni, indivizi, care ar da cu parul în moalele capului, pentru că nu vreau să văd “beneficiile” unei “revoluţii” abject murdărită şi furată, buzunărită precum te fac ţiganii votanţi, prin marile metropole europene, cu grijă oblăduţi de consulate şi ambasade ori alte “institute culturale” întru reintegrarea lor pe fonduri (funduri!) europene. Europa, iată, a devenit patria lor mamă, iar ceilalţi tot mai tare resimt “bătrâna domnă” ca pe o rezervaţie. “Revoluţia” devenită o imensă hazna, cu fel de fel de ”revoluţionari” şi “emanaţi” care improaşcă, cu tot ce avem mai urât mirositor în noi, peste sacrificiile dureroase, dar merituoase ale înaintaşilor. Ne bălăcim în mocirla nimicniciei, a josniciei, acceptând docili să fim scuipaţi in gură cu flegme otrăvite, crezând că primim gratuit pasta “corega” ca să nu ne cadă dinţii când muşcăm din rahatul vieţii în care ne complacem, ori pasta “sensodyne” pentru a nu ne mai clănţăni dinţii în gură de atâta lipsă de atitudine şi de atâta pupincurism practicat la scară, déjà, mondială.
Ne place să ne râdem, unii de alţii şi împreună de toţi, dându-ne cu cărămida in piept, ne place să ne lăudăm că suntem cei mai “frunte-ntre regate” când, de fapt, nu suntem altceva decât nişte amărăşteni, slugi la propriii noştri împăraţi slugoi.
Am ajuns, pas cu pas, in sublimul mizeriei tăcând şi privind ca idioţii cum ni se terfelesc puţinele valori rămase şi am ajuns să nu mai putem, iar, să avem incredere unii in alţii, am ajuns din nou să şuşotim pe la colţuri (că la asta ne pricepem cel mai bine!), că aia, că ai’laltă, că-i roşu, că-i verde, că-i galben, că-i portocaliu ori că-i neapărat albastru şi, de fapt, … e tot mai negru… Parcă, am convenit intru-nceput că negru-i de sorginte tenebroasă şi, deci, periculoasă…Hmm…
Am ajuns să ne scoatem iar ochii, unul altuia, pentru crezuri false. Am ajuns să ne scobim in nas ori să ne scărpinăm in cur şi, apoi, prinşi de admiraţie pentru vreo apariţie voluptoasă, blondă… la baza negră (!) ori roşie, durdulie şi apetisantă, care rosteşte în faţa microfoanelor, mereu zâmbind, cu o senzualitate debordantă intr-un duios şuier de sirene reinviate, “O” şi “U”… să ne sugem degetul… degetele.
Copil fiind, am primit în dar o acadea Kojak. Am supt la ea cu gândul că, atunci când voi creşte mare voi fi şi eu un justiţiar adevărat, precum eroul esenţializat în acea acadea. Acadeaua, în subconştientul meu, reprezenta o formă de libertate către care aspiram. Am rămas cu suptul acadelei, preferând-o, totuşi, în locul bezelei roz-blonde dată larg unui popor întreg la lins. Si, iată, am început să cred că suptul acadelei a rămas o treabă în care mai poţi simţi, aşa, de departe, sentimentul unei libertăţi şi libertatea unui protest mascat. Sugeţi, fraţilor, acadeaua Kojak că americanii, iată, au venit până la urmă!... Mai un miting aviatic, mai o bază militară, mai un scut anti-rachetă căci yankeului îi şade bine cu piţipoanca românică ingenuncheată de bună voie pe centura Europei, savurând acadeaua Kojak.
Ce ne facem cu banana? Bananele? Africa, Africa!... Păi, ia să le dăm, zic, tuturor piţipoancelor politruce, să le ţină ferm în mâna stângă ori dreaptă, pentru a le desface cu delicateţe, cu dreapta sau cu stânga şi să muşte din ea, ele, în timp ce susţin comunicate şi referendum-uri de importanţă majoră pentru ţară. Astfel, poate, vom simţi, resimţi, speranţa bătrânilor noştri în mai bine… Într-un bine adevărat.
Şi, poate, tot aşa, se va trezi şi populaţia asta (popor, déjà, e mult spus), nici acadea, nici banană, din nesimţire şi toropeală şi va realiza că are nuci tari, că are struguri, pruni, meri, peri, că are stupi de dincolo de timpurile lui Dromichetes şi Lisimah, că are viaţă şi un Dumnezeu şi va şti să reînveţe urletul dacic, eliberator şi încurajator vibrând vulcanic din gâtul singuraticului, dar fiorosului Lup. Că am fost cândva, cu adevărat, cavaleri ai Ordinului Lup. Dar hăhăitul, brand naţional actual, mă face să nu pot crede că noi am fost, cândva, Lupi şi Urşi.
Deocamdată ne place grozav suptul acadelei turceşti, şi nu numai, sau mâncatul bananei africane, tocmai pentru că ne hăhăim de viaţa noastră, de istorie, de normalitate şi demnitate, ne pigmeinizăm (iar din “pix” venit-a voroava!) înghiţind, mereu şi mereu, bocciala vieţii de rahat cu garnitură de băsănăi obedienţi şi veroşi. Ne prostituăm intelectual între două ordonanţe guvenamentale. Şi poporul ăsta, fericit că nu mai stă la coadă pentru portocale şi banane îşi suge, aproape în transă, acadeaua Kojak, privind în zenitul din care şi Marele Anonim a renunţat să-şi mai facă auzit psalmul, pentru că a ales calea pribegiei.
“Şi e atâta linişte în jur…” Iar în urmă, dacă te uiţi, ăştia chiar au stins lumina… În faţă, privind, suntem orbiţi de lumina Nimicului. Ne mişcăm precum gândacii de Colorado printre bălăriile vieţii conduşi de starea noastră de larvă. Toţi, la o adică, vrem să facem ceva, să clădim libertăţi pentru care, mai apoi, să luptăm pentru a le dobândi şi moşteni, să clamăm drepturi morale şi de drept. Dar atât. Iar când cineva, totuşi, se răzvrăteşte, e considerat nebun, ciudat, demn de luat la palme şi la hăhăitul general. Şi râsul ni s-a alterat… Artiştii, tot mai mulţi, din spirite libere devin slugoi cocoşaţi de nimicnicie, intelectualii cu o oarecare prestanţă şi profunzime până mai ieri, te suprind prin pioşenia cu care işi plimbă limba printre fesele puterilor vremelnice. Totul e amanetat şi totul se vinde. Nimic nu se mai poate răscumpăra, pentru că indiferenţa a ajuns un modus vivendi desprins din folcloricul, populăros “Las-ooo, măi, las-ooo!... Las-o, măi, că merge aşa, ne-am obişnuit cu ea!”
Ani şi ani am păstrat în mine speranţa că normalitatea vieţii va deveni, pentru mulţi dintre noi, un binemeritat dar. Am greşit. Nu! Noi nu avem dreptul la un astfel de dar, pentru că se pare, nu ştim să-l merităm. Un popor transformat intr-o populaţie-turmă, manelizată aproape în întregime, un popor-populaţie-turmă care se vinde tacit la fiecare oră, un popor-populaţie jalnică, în stare să se scuipe zilnic, el pe el, un popor – vai de el - care se lasă manipulat cu atâta cinism masochist, un popor, totuşi, care se omoară călcându-se în picioare pentru firimiturile aruncate pe geamurile fumurii ale maşinilor luxoase, de nişte lepădături cocoţate în funcţii pe criterii de jaf la drumul mare, îşi merită soarta asta imbecilă.
Îmi sună în creier, zilnic aş spune, cuvintele lui Saint Exupery: “Cine nu are indrăzneală, cine nu are curaj, nu are dreptul să se plângă de mediocritatea vieţii sale.” Ştiu că, până în ’89 aveam un sentiment ciudat, de curaj amestecat cu multă frică. Un sentiment ambalat în destulă laşitate… Acum, după 20 de ani nu am mai rămas decât cu un sentiment puternic de lehamite, de greaţă. Mi-e ruşine de poporul meu. A dispărut frica, tocmai când pericolul, perfid, este tot mai evident. Şi ştiu că nu ajută la nimic major. Însă mă limpezeşte de o zgură, de o rugină malignă, pentru a şti, într-o bună zi, că pot muri impăcat. Iar inainte de a inchide ochii (sună cam patetic) sper să primesc în dar, de la Moş Crăciun cel Albastru, acadeaua Kojak şi o banană coaptă din care să muşc cu lăcomie, căci, da, “frumoasă şi urâtă mai eşti tu, patria mea…” După care, cu siguranţă, vedea-voi luminiţa de la capatul tunelului, dacă nu uită ceilalţi, care o să vină la ciolan, să mai dea, din când în când, drumul la curent…”A venit luminaaaa!...”
Se spune că artiştii au, incă, această şansă; să zărească, în intuneric, Lumina… Aşa să fie?...
- va urma -

luni, 18 iulie 2011

Artişti plastici sătmăreni expun la Turda

de Emil HĂLĂŞTUAN
În această vară se consolidează legăturile dintre lumea cultural-artistică a Turzii şi cea din Satu-Mare. În aceeaşi perioadă în care pictorul turdean Cornel Vana participă, cu 15 lucrări, la o expoziţie organizată la Satu-Mare, Galeria Municipală de Artă din Turda găzduieşte o expoziţie de grafică, fotografie şi pictură, alcătuită din lucrări realizate de către Dan Alexandru şi Robert Costea, respectiv de proaspăt absolventa Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca, Maria Virginia Botar, turdeancă cu „dublă cetăţenie”, după cum s-a autodefinit tânăra, în vârstă de 22 de ani, aflată la prima sa epoziţie, după cea de absolvire, organizată la începutul lunii iulie.
„Am demarat cu această expoziţie o serie de schimburi interculturale cu alte oraşe. Organizarea acestei expoziţii, vernisată la sfârşitul săptămânii trecute, a fost posibilă datorită sprijinului oferit în acest sens de către regizorul Ovidiu Cosac, la rândul său artist fotograf”, a declarat preşedintele Societăţii „Filarmonia” Turda, Iosif Stegaru.
Scenograful Radu Alexandru, de la Teatrul de Nord din Satu-Mare, a expus lucrări de grafică ce reprezintă colectivităţi umane a căror activitate cotidiană artistul o vede metamorfozată într-un carnaval aproape grotesc, atribut conferit de măştile purtate zi de zi de fiecare dintre noi. Robert Costea, coleg cu Radu Alexandru la teatrul sătmărean, pasionat de artă fotografică şi multimedia, participă la expoziţia de la Turda cu fotografii ce surprind scene din teatru.
Cel de-al treilea expozant, Maria Virginia Botar, singura dintre cei trei artişti prezentă “în carne şi oase” la vernisarea exxpoziţiei, eveniment petrecut joi, 14 iulie, la Galeria Municipală de Artă din Turda, a surprins prin prezentarea unui triptic, intitulat “Eu te-am făcut, eu te omor”. Cele trei lucrări ale Mariei Botar, ce au constituit lucrarea sa de licenţă, reprezintă materializarea unei idei “extrem de personale” a artistei. “Lucrarea, cu trimitere directă spre mine, am dedicat-o cumva tatălui meu.
Voiam un altfel de portret de familie, în care să arăt că tatăl meu, actor care se metamorfozează pe scenă în zeci şi sute de ipostaze, acasă redevine un om normal, care plăteşte facturile, face piaţa, adică este un civil obişnuit. I-am pictat pe tata, pe mama şi m-am pictat fără veşminte, pentru a sugera astfel că în intimitatea familiei fiecare se leapădă de măşti pentru a se arăta aşa cum este”.
Maria Virginia Botar, deşi se află la prima expoziţie după absolvirea, cu “magna cum laudae” a Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca, are lucrări în colecţii particulare din Spania, Franţa şi România. Deşi oficial se declară turdeancă, deoarece “aşa scrie în buletin” Maria Virginia Botar locuieşte la Turda doar în vacanţă, la Satu-Mare, unde lucrează părinţii săi “stă în chirie” iar ultimii ani şi i-a petercut la Cluj-Napoca, aşa cum va face şi în continuare, deoarece din această toamnă va urma masteratul.
Expoziţia găzduită de Galeria Municipală de Artă din Turda, strada Libertăţii nr.2, rămâne deschisă publicului până la sfârşitul acestei luni.

duminică, 17 iulie 2011

Turda: Întâlnirea est-europeană a motocicletelor de epocă

de Emil HĂLĂŞTUAN
Motociclişti din Marea Britanie, Danemarca şi România s-au întâlnit la Turda, pentru a participa la cea de-a şasea ediţie a concursului destinat motocicletelor de epocă, organizat de Transilvania Riders Motorcycle Club. Competiţia, desfăşurată sâmbătă, 16 iulie, a inclus o paradă, o competiţie de viteză pe circuit închis, desfăşurată pe un traseu din centrul istoric al Turzii, iar în final, cei aproape 200 de participanţi au străbătut drumul de la Turda la Luncani, pentru a încheia întâlnirea la o agapă cu mititei şi bere, licoare la care, fiind zi de caniculă, s-a dat slobozenie abia după ora 4 după-masa.
Probele de viteză pe circuit închis, a căror desfăşurare a început după ora 12, au inclus curse destinate bolizilor pe două, dar şi pe trei roţi, deoarece au participat la competiţie şi motociclete cu ataş. Categoriile de concurs s-au stabilit în funcţie de capacitatea cilindrică a motoarelor, dar şi în funcţie de starea civilă a participanţilor. Pentru a putea fi înscrise la concurs, motocicletele trebuiau să aibă o vârstă de cel puţin 25 de ani. În privinţa concurenţilor, s-a acordat dispensă, astfel că cel mai tânăr participant la probele pe circuit închis, Dragoş Costişor,
care s-a clasat pe locul întâi la clasa 60 de centimetri cub (cmc), are 12 ani. La această categorie, pe locul doi s-a clasat Aurelian Luca. La categoria motoretelor de 50 cmc, locul întâi a revenit lui Tudor Matei, iar locul secund lui Ilie Botezan. Organizatorii au inclus o probă specială, rezervată cuplurilor de motociclişti. La această categorie s-a impus Christine Brady, din Marea Britanie, care a câştigat cursa în detrimentul soţului său, David Brady.
La clasa 250 cmc a câştigat Serestely Bandi, iar Tapaszto Matyas şi Alexandru Logigan au urcat pe celelalte două trepte ale podiumului de premiere. În cursa rezervată motocicletelor de 400 cmc Florin Rus a trecut primul linia de sosire, urmat de Vigh Lorand. La 750 cmc, britanicul Adrian Trim, un veteran al curselor de la Turda, a fost învins de Galfi Zsolt, în timp ce la clasa 800 cmc Andrei Logigan a câştigat finala disputată în compania lui Mike Edward, un alt fiu al Albionului, deasemenea nelipsit de la întâlmnirea motocicletelor de epocă, organizată anual la Turda.
Cursa motocicletelor cu ataş a fost câştigată de către Nagy Istvan, în faţa lui Spartacus Popa.

vineri, 1 iulie 2011

Educaţia, subiect de dezbatere de Ziua Învăţătorului

de Emil HĂLĂŞTUAN
Politicul încearcă să sugrume învăţământul.
În condiţiile de azi, a face şcoală în România este un act de nebunie.
Dascălii, bogaţi în lipsuri, în îndatoriri şi în iubiri de moşie.

Social- democraţii turdeni au iniţiat o serie de dezbateri pe tema politicilor sectoriale propuse de Uniunea Social Liberală (U.S.L), ca alternativă la guvernare, după alegerile parlamentare din 2012. Prima din aceste dezbateri, pe tema educaţiei, s-a desfăşurat miercuri 29 iunie, de la ora 17, la sediul PSD Turda. La această acţiune a luat parte şi preşedintele organizaţiei de femei a PSD Cluj, Mihaela Rozor. Din partea gazdelor, la dezbaterea prin care s-a marcat şi Ziua Învăţătorului, au participat preşedintele organizaţiei PSD Turda, Cristian Matei, vicepreşedinţii Emil Molnar şi Cristel Frînc, precum şi candidatul social-democrat pentru funcţia de primar al Turzii, Radu Stoica.
În cursul dezbaterii toţi vorbitorii au avut o atitudine critică vizavi de situaţia deplorabilă a învăţământului, cauzată de “reformarea” educaţiei, în varianta Guvernului PD-L – UDMR – UNPR. Astfel, preşedintele organizaţiei femeilor social-democrate turdene, profesoara Dora Arion, consideră că “politicul încearcă să sugrume învăţământul”. Avocatul Nicolae Roş, doctor în drept constituţional, aprecia că “în condiţiile de azi, a face şcoală în România este un act de nebunie”.
La dezbatere au luat parte câteva cadre didactice, dar numărul totuşi mic al acestora are drept cauză frica de a-şi pierde locurile de muncă. În acest sens, Dora Arion a precizat: “Multe cadre didactice nu au curajul să se expună şi de aceea au refuzat invitaţia noastră”. Dacă participă la acţiunile PSD-ului, dascălii turdeni au şanse mari să devină şomeri, a reieşit din cuvintele Dorei Arion.
Ziua Învăţătorului, sărbătorită în fiecare an, la 30 iunie, marchează data de “naştere” a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România. În 1927 Tribunalul Ilfov a autentificat statutul AGIRO, prin sentinţa cu numărul 39. Se oficializa astfel solidaritatea de breaslă la nivelul României Mari -corolar al tradiţiei asociative învăţătoreşti începută la 1869 în diferitele provincii în care exista şcoală românească.
,,Bogaţi în lipsuri, în îndatoriri şi în iubiri de moşie,, după cum spunea un dascăl arădean în 1923), învăţătorii îşi au ziua lor în 30 iunie.
Programul USL pentru educaţie prevede extinderea învăţământului obligatoriu şi modificarea sistemului de evaluare pentru admiterea la liceu şi pentru susţinerea examenului de bacalaureat, precum şi modificarea programelor de învăţământ.
Programul USL cu privire la educaţie, intitulat "O şcoală inovativă, o şcoală pentru cariera profesională şi pentru viaţă”, propune, printre altele, extinderea îmvăţământului obligatoriu la nouă clase, precum şi adoptarea unor metodologii de fixare a profesorilor la catedră, eliminând provizoratul. Prezentarea programului sectorial pentru educaţie a fost făcută la iniţiaitva organizaţiilor de femei social-democrate din Turda şi din Cluj. Programul USL cu privire la educaţie a fost prezentat de către Dora Arion, Mihaela Rozor, Raluca Brehar (PSD Cluj) şi prof. Geanina Ciobanca (PSD Turda).